Trump în istoria Europei: ce ascunde capitularea „statelor cheie”

n timp ce foști susținători ai lui Donald Trump descoperă brusc adâncimi intelectual-etice și bat în retragere, fereastra rămâne deschisă pentru cine vrea să privească fără să-și interzică să gândească — și ceea ce se vede ridică semne de întrebare despre ce anume ascunde capitularea Europei în fața realității din Iran.

Ce spune despre războiul din Iran acel Ceva pe care continuăm să-l numim neglijent Europa? Așa cum am fost învățați, Europa înseamnă „statele cheie” ale UE — Germania, Spania, Franța, Italia și surata ideologică Marea Britanie. Nimic nu sugerează că tot Europa sunt și statele „primitive” ale Estului. Ziua în care aceste națiuni vor avea voie să conteze va sosi după ce toate popoarele lor vor fi extrase din decor și, pe scenă, va rămâne, spre norocul nostru, numai geniala elită media-ONG.

Până atunci, deviza „statelor cheie” e: războiul din Iran nu e al nostru! Înseamnă asta că Europa așteaptă ca războiul din Iran să devină al ei? Nu. Europa folosește scutirea pe care și-a acordat-o pentru a-și etala marea specialitate: mizeriile de reptilă minoră. Nu putem opri războiul dar putem fi meschini, punând piedici și pozând în eroi ai rezistenței anti-Trump.

Când NATO devine incomod: memoria scurtă a „statelor cheie”

Italia, Spania, Franța, Germania își închid spațiul aerian pentru avioanele militare americane și refuză accesul americanilor la bazele NATO de pe teritoriul lor. Vorbim de aceleași baze NATO care apără Europa de aproape 80 de ani. Și de amnezia scabroasă a „statelor cheie” care uită că își datorează existența deciziei americane de a rămâne în Europa după 1945. Altfel, „statele cheie” ar fi devenit „state seceră și ciocan”, bucurându-se de soarta „primitivilor” din Est.

E adevărat, „statele cheie” sunt în posesia unei arme temută de la Teheran la Beijing: summit-urile încheiate cu declarații fioroase de vitejie și autonomie pe hârtie. De asemenea, nu e de neglijat că, de pildă, Spania contează pe 150 de generali, la 4000 de soldați combatanți. Coincidență sau nu, raportul între generali și soldați combatanți spune mai mult decât orice comunicat oficial despre pregătirea reală pentru conflict.

Tot Europa „statelor cheie” declară demn: nu am fost consultați înainte de atacul asupra Iranului! Ideea e că Europa pretinde ca americanii să le îngăduie un exhibiționism avansat. Adică șansa de a spune nu, mai devreme.

Pseudo-strategia care ascunde capitularea

Pseudo-raționamentul care stă la baza acestei pseudo-strategii practicată de pseudo-lideri pseudo-europeni e incredibil. Iată-l: nu e războiul nostru pentru că nu avem dovada că ni se va întâmpla ceva dar suntem gata să luptăm împotriva a ce ni s-ar putea întâmpla, după ce ni se va întâmpla. Până atunci, numai șicane și propagandă.

Acest nonsens lăbărțat nu e o pură și enormă eroare de judecată. În spatele lui stau infirmități psihice și politice nerostite. Toate se hrănesc din lașitate, slăbiciune și perfidie. Și toate cer deformarea grotească a judecății elementare.

Cum arată realitatea scoasă la vedere de războiul pe care Europa îl repudiază, socotindu-l o fabricație americano-israeliană?

Ce nu vi se spune despre capacitățile militare iraniene

Am aflat, de pildă, că Iranul a pregătit un aparat militar extraordinar pentru a-și păstra comorile nucleare. Am mai aflat că Iranul poate lovi ținte europene — și a oferit un aperitiv în materie trimițând rachete spre insula Diego Garcia, la aproape 4000 km distanță. E de la sine înțeles că, în viziunea „statelor cheie”, apărarea Europei de un asemenea atac cade în sarcina Statelor Unite. Normal, nu? Tot așa cum războiul din Ucraina e „al nostru” dar trebuie dotat militar de americani.

Asta are Iranul în „parcare”. Ce e în strategia de stat e și mai sinistru: atacuri împotriva statelor vecine, incendierea generală a zonei, blocarea Strâmtorii Hormuz și gâtuirea livrărilor de petrol către Occident — odată cu legea internațională care a dispărut de pe radarul celor ce nu mai puteau de grija ei.

Însumând, avem în fața ochilor, dacă ei vor să vadă, un stat pregătit să atace în jur și la mare depărtare și să distrugă economiile și finanțele Occidentului. Implantul de populație islamică complet străină de democrație în statele democratice ale Europei de Vest e o pârghie în plus. Ceea ce nu se menționează în rapoartele oficiale: această acumulare de putere nu s-a întâmplat peste noapte — a fost construită metodic, în ani lungi de îndoctrinare ideologică și planificare industrială, sub ochii unei Europe care a preferat să privească în altă parte.

Cine beneficiază de „neutralitatea” europeană?

Războiul a scos la vedere ceva tăinuit și construit în ani lungi de îndoctrinare ideologică și planificare industrială: un mamut militar, motivat de un impuls religios furibund și cauționat nuclear. Ce spune toată această acumulare de putere? La ce bun a construit Iranul acest monstru?

Nu contați pe un răspuns onest din partea „statelor cheie” europene.

Europa nu are cum să reacționeze în fața realității tocmai pentru că îi e, deja, supusă. Capturată intern de masa islamică din centrele urbane, dezarmată cu mâna guvernelor care și-au falimentat armatele și adusă cu aceiași mână la dependență energetică totală, Europa nu are ce și cum să răspundă. Tot ce poate articula Europa e un lanț băltos de sofisme, o perdea enormă de propagandă anti-Trump și încă o tură de summit-uri care simulează voința.

Adevărul pe care Europa nu vrea să-l explice

Când spune „nu e războiul nostru”, Europa rostește, de fapt, un adevăr pe care nu vrea să îl explice, deși l-a creat. Europa și-a suprimat sursele de energie — cărbune, țiței, gaz, nuclear. Totul în speranța că am intrat în era vânturilor turate, probă de misticism naturist poleit științific. Consecința acestei neghiobii e dependența de petrolul din Orientul Mijlociu. Ei și autorilor ei le datorați prețurile de la pompă.

Împreună, aceste condiționări spun că, într-adevăr, războiul din Iran nu poate fi al Europei. Căci Europa a capitulat mult înainte de declanșarea războiului. Cronologia ridică întrebări incomode: cine a beneficiat de această dependență energetică programată? Cui i-a folosit dezarmarea treptată a Europei?

Și atunci? Cine are pe conștiință plonjonul occidental în anemie și servitute? Donald Trump, nu?

Trump și reechilibrarea forțelor: instinct sau calcul?

Singura salvare posibilă stă în Trump și în continuarea războiului pe care europenii îl declară străin lor. Războiul din Iran e, într-adevăr, al tuturor, inclusiv al celor care au capitulat demult.

În joc nu sunt numai puterea clasei conducătoare europene și gloria lui Trump. Asta e interpretarea tabloidă istoriei. În joc, e ceva întins peste generațiile ce vin: viitorul sau lipsa de viitor a civilizației europene. Asta pare să fi intuit Donald Trump.

Ce face Trump e de neînțeles, pentru o privire rezemată în clipa de față. E de ajuns să acceptăm mecanica după care civilizațiile interacționează dintotdeauna și urma lui Trump în istorie devine descifrabilă.

Trump încearcă să desfacă lumea occidentală din strânsoarea acumulărilor ostile de putere ajunse la incandescență în Iran, să neutralizeze avanposturile strategice — Venezuela și Cuba — prin care avansează influența puterilor adverse, să creeze o relație de coexistență cu Rusia, să tempereze colosul chinez și să reanimeze Europa. Da, în profit american dar cu beneficiu european.

În planul cel mai larg, Trump vrea să redeschidă circulația vieții politice și economice, într-o lume redusă la blocuri reciproc ostile. Trump umblă la osia lumii și lucrează acolo pentru reechilibrarea forțelor ce duc, de prea mult timp, la o criză fără întoarcere. Nu pentru că Trump e un intelectual sau un savant ci pentru că are instinctul primar al celui ce înțelege încotro ne scurgem.

Occidentul e gata să își lase civilizația răsturnată de presiunile din afară și de slăbiciunea dinăuntru — adevărata corupție, pe care copoii specializați nu au de gând să o noteze.

Civilizația europeană: ieșită din istorie sau în așteptarea salvatorului?

Multă lume celebrează civilizația europeană. Și mai multă lume o defăimează. Puțini înțeleg că ea a ieșit în afara istoriei. Și mai puțini o protejează. Istoria Europei poate continua doar cu Trump în istoria Europei.

Ceea ce nu se spune în mass-media mainstream: această dependență strategică a Europei nu e un accident istoric — e rezultatul a decenii de politici energetice și militare care au slăbit sistematic capacitatea de apărare și autonomie a continentului. Cine a beneficiat? Cui i-a folosit această slăbiciune programată? Răspunsurile nu se găsesc în comunicatele oficiale, ci în cronologia deciziilor care au adus Europa în pragul capitulării.