Dunărea seacă, șantierele vândute: cine profită tăcut?

n fluviu care ne definea identitatea națională dispare sub ochii noștri în tăcere administrativă, iar ceea ce oficialii numesc “internaționalizare” ar putea fi, de fapt, povestea unei renunțări planificate la resurse strategice. Profesorul Ilie Bădescu ridică o problemă pe care presa mainstream o tratează superficial, dacă o tratează deloc: chestiunea Dunării și moartea lentă a unui fluviu care, teoretic, ar trebui să fie coloana vertebrală economică și identitară a României.

Întrebarea pe care Bădescu o formulează, și pe care mulți români o resimt fără să o articuleze, este dacă mai are sens să vorbim despre “poporul dunărean” atunci când Dunărea seacă vizibil, iar marile șantiere navale românești — odinioară mândria industrială a țării — se vând, cum spune profesorul, “pe doi lei”. Cine cumpără aceste active la prețuri derizorii și ce se întâmplă cu ele ulterior sunt întrebări la care nu găsim răspunsuri în comunicatele oficiale.

Paradoxul internaționalizării

Conceptul de “internaționalizare” a Dunării sună tehnocratic și inofensiv în discursul oficial european. Dar ce se ascunde în spatele acestui termen? Bădescu observă un paradox incomod: în timp ce România își pierde controlul economic asupra propriilor resurse fluviale și industriale, vecinii apropiați — ungurii și austriecii — devin tot mai prezenți economic pe teritoriul nostru istoric.

Coincidență sau nu, această dinamică ridică o întrebare mai amplă despre suveranitatea economică reală a României în cadrul UE: cine beneficiază de fapt de deschiderea totală a piețelor și infrastructurii strategice, dacă nu tocmai actorii economici mai puternici din vecinătate? Nu e o acuzație directă la adresa vreunei instituții anume, dar tiparul — resurse naționale vândute ieftin, capital străin care ocupă golul — nu este nou în istoria economică postcomunistă a României.

Poporul carpatic și poporul dunărean — mai există?

Miza discuției lui Bădescu depășește simpla nostalgie geografică. Este vorba despre o întrebare de identitate națională: dacă un popor își pierde legătura funcțională cu fluviile și munții care i-au modelat istoria — Dunărea la sud și est, Carpații ca șira spinării — mai poate vorbi coerent despre sine ca națiune distinctă, sau devine doar o piață de desfacere administrată de la distanță?

Context extins: această temă se leagă de un tablou mai larg, cel al privatizărilor și vânzărilor de active strategice din anii 1990-2000, un fenomen documentat de numeroase investigații economice, dar rareori conectat explicit la discuția despre suveranitate și identitate. Ce nu se menționează în rapoartele oficiale despre “integrare europeană” și “modernizare” este costul real, pe termen lung, al pierderii controlului asupra infrastructurii critice — porturi, șantiere, căi navigabile.

Cronologia acestor pierderi — de la industria navală la infrastructura fluvială — ridică, potrivit lui Bădescu, semne de întrebare legitime asupra direcției pe care România a ales-o, sau i s-a permis să o aleagă, în ultimele decenii.

Sursă: ActiveNews (activenews.ro)