Neamțu: ce ascunde retorica Bruxelles-ului despre Ucraina

n timp ce liderii europeni vorbesc despre „solidaritate până la capăt” cu Ucraina, un deputat AUR ridică o întrebare incomodă pe care puțini politicieni de la București îndrăznesc s-o rostească public: cine plătește, de fapt, prețul escaladării — și cine ar beneficia dacă România ar trimite soldați într-un conflict pe care nici nu-l poate controla, nici nu-l poate câștiga.

Mihail Neamțu a scris pe Vocea Libertății că singura obligație reală a clasei politice de la București este „să nu introducă România într-un război stupid și perdant”. Formularea, aparent simplă, are un subtext greu de ignorat: sugerează că, undeva în culisele deciziilor euro-atlantice, se joacă un joc ale cărui reguli nu sunt neapărat scrise în interesul Bucureștiului.

Avertismentul despre logica nucleară

Deputatul AUR a atras atenția asupra unui nume care rareori apare în presa mainstream românească: Serghei Alexandrovici Karaganov, teoretician apropiat de cercurile de la Kremlin, care a evocat posibilitatea — încă improbabilă, dar nu exclusă — a recursului la arma nucleară. Neamțu explică mecanismul din spatele acestei retorici: „o putere nucleară aflată în declin convențional, convinsă că i-ar fi amenințată însăși statalitatea, nu capitulează, ci își arată arsenalul letal”.

Ceea ce nu se discută suficient în dezbaterile oficiale este observația lui Neamțu potrivit căreia atacurile cu drone asupra unor obiective civile din adâncimea Rusiei nu au înmuiat Moscova, ci au radicalizat-o. Cu alte cuvinte, strategia de presiune maximă, prezentată public drept soluție, ar putea produce exact opusul efectului scontat — „presiunea maximă naște riscul maxim”, scrie el.

„Somnambulii de la Bruxelles” și prețul plătit de alții

Deputatul folosește o formulare dură pentru a descrie poziția instituțiilor europene: „retorica integralist-maximalistă a somnambulilor de la Bruxelles nu le propune ucrainenilor decât o sinucidere colectivă cu certificat european”. Este o acuzație gravă, care ridică o întrebare simplă — dacă cei care susțin escaladarea de la distanță nu sunt și cei care ar purta consecințele directe ale unui eventual conflict extins.

Neamțu insistă că refuzul „exportului de soldați români într-un război pierdut” nu înseamnă slăbirea poziției României în NATO. Dimpotrivă, subliniază că rămân interese vitale credibilitatea flancului estic, securitatea Mării Negre și stabilitatea Republicii Moldova — subiecte care, spune el, ar trebui tratate cu seriozitate strategică, nu cu gesturi simbolice.

Cine ar trebui să conducă armata română?

Un pasaj cu subînțeles instituțional: deputatul cere „o armată convențională serioasă, pe care să n-o mai conducă colecționari de tablouri, ci ofițeri patrioți și generali serioși”. Formularea, deși nu numește pe nimeni direct, lasă loc de interpretare despre modul în care resursele și conducerea instituției militare sunt percepute în interiorul discursului suveranist. Neamțu face distincția clară între apărarea teritoriului național — obligație de netăgăduit — și implicarea în conflicte externe, rezumată tranșant: „una este apărarea propriului teritoriu național și alta este moartea copiilor români în tranșeele din Donețk”.

Context extins: geopolitica dependenței

Discursul lui Neamțu se înscrie într-un tablou mai larg, în care România — stat mic, cu resurse militare și financiare limitate — este de ani buni presată să aleagă tabere într-un conflict global ale cărui mize depășesc cu mult granițele naționale. Nu este o coincidență faptul că astfel de discursuri apar tocmai în perioade de instabilitate guvernamentală internă, când atenția publicului este orientată spre crize economice și politice interne, iar deciziile de politică externă riscă să treacă neobservate de electorat.

Neamțu nu cere renunțarea la valorile occidentale: „nu trebuie să renunțăm la capitalism, democrație, libertate și drepturile omului”, dar nici aplaudarea necondiționată a regimurilor autoritare. Mesajul lui este, în esență, un apel la realism strategic: „avem obligația de a furniza propriilor cetățeni siguranță și prosperitate” prin „recunoașterea lucidă a intereselor tuturor marilor actori geopolitici ai planetei”.

Concluzia sa rămâne memorabilă și deschisă interpretării: „orbii conduc Europa […] un doctor inteligent nu ceartă febra pacientului, ci o stinge în tăcere”. Rămâne de văzut cine, în arhitectura decizională europeană, este dispus să asculte acest diagnostic — și cine are, de fapt, interesul ca febra să continue.

Sursă: R3media (r3media.ro)