Mircea Vulcănescu: dreptatea întârziată pe care statul o evită

instanță românească a refuzat să confirme condamnarea lui Mircea Vulcănescu — filosof ucis de comuniști la Aiud în 1952 — iar această decizie ridică o întrebare incomodă: de ce a trebuit să treacă mai bine de șapte decenii pentru ca un proces stalinist să fie recunoscut drept ceea ce a fost, o farsă juridică?

Un intelectual judecat de două ori: mai întâi de comuniști, acum de „progresism”

Academicianul Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, a publicat o analiză care merită citită cu atenție tocmai pentru că spune lucruri pe care cercurile culturale oficiale le ocolesc cu grijă. Teza centrală: Mircea Vulcănescu, filosof, economist și teolog de talie europeană, a fost condamnat în 1946 și 1948 de o justiție complet aservită ocupantului sovietic — și, cu toate acestea, „cazul” său continuă să fie reactivat periodic, cu aceleași acuzații, de fiecare dată când cineva dorește să discrediteze patrimoniul cultural românesc interbelic.

Ceea ce nu se menționează în dezbaterile publice despre Vulcănescu este că procurorul delegat la Curtea de Apel București stabilea încă din septembrie 1946 — în scris, pe baza dosarelor — că nu există nimic care să confirme acuzele la adresa învinuitului. Cu toate acestea, procesul a fost reluat fără recurs depus în termenul legal. Cronologia ridică semne de întrebare: cine a decis reluarea unui dosar deja închis și în ce context politic?

Ce spun dosarele CNSAS și ce nu se spune

Documentele de arhivă, citate de Ioan Aurel Pop inclusiv prin vocea cercetătorului Gabriel Andreescu, sunt limpezi: nici declararea războiului, nici continuarea lui, nici deportările nu s-au dovedit a fi fost hotărâte în vreun Consiliu de Miniștri la care Vulcănescu a participat. Mai mult, intervenția sa documentată a fost în favoarea populației evreiești, pentru ca aceasta să-și recapete dreptul la activitate profesională. Istoricul Jean Ancel, unul dintre cei mai cunoscuți cercetători ai Holocaustului românesc și un acuzator explicit al regimului Antonescu, a notat fără echivoc: „Trebuie spus că Vulcănescu nu a fost în niciun fel antisemit.”

Și totuși, o școală din București a renunțat recent la numele lui Mircea Vulcănescu, speriată de presiunile din spațiul public. Coincidență sau nu, exact în perioada în care instituțiile culturale românești sunt supuse unor presiuni sistematice de „revizuire” a patrimoniului, figuri complexe ale culturii naționale devin ținte convenabile — fără proces real, fără dosare deschise, fără apărare posibilă. Cine beneficiază de această ștergere selectivă a memoriei?

Modelul etic al unui om pe care sistemul nu l-a putut cumpăra

Ioan Aurel Pop subliniază ceva esențial, trecut adesea sub tăcere: Mircea Vulcănescu nu a fost membru al niciunui partid politic. În 1936, refuza scutiri de taxe vamale cerute de filosoful Nae Ionescu, invocând etica profesională. În 1938, refuza să voteze Constituția lui Carol al II-lea — care reintroducea pedeapsa cu moartea — și și-a înaintat demisia din funcție. Demisia i-a fost respinsă de rege. A rămas în post, nu din oportunism, ci pentru că nu a avut de ales.

Filosofia sa, pe care a numit-o istorismul resemnării, era tocmai opusul ideologiei de turmă a epocii: respingea „activismul disperării”, căutarea unui șef căruia să i te supui orbește, credințele la modă. Într-un secol al extremelor, Vulcănescu a ales calea unui ascetism intramundan de respirație ortodoxă — ceea ce, paradoxal, l-a făcut incomod atât pentru fasciști, cât și pentru comuniști.

Dreptatea parțială și întrebarea care rămâne

În 2016, Curtea de Apel București a refuzat să confirme sentința din 1948, invocând „încălcarea principiilor de drept” și „lipsa de echitate a procedurilor”. Este un pas, dar unul mic. Ioan Aurel Pop îl numește „un pic de dreptate” — și are dreptate să fie ironic. Bustul lui Mircea Vulcănescu de lângă Biserica Sf. Ștefan din București există încă, dar școala care îi purta numele a capitulat în fața presiunii publice.

Ceea ce tabloul mai larg sugerează — și ceea ce nu se spune explicit în dezbaterile mainstream — este că războaiele cu istoria nu sunt niciodată pur academice. Ele servesc întotdeauna unui prezent politic. A șterge un intelectual care a gândit independent, care a refuzat să se supună atât regelui, cât și filosofului la modă, care a murit în închisoare fără să fi fost condamnat pentru o crimă reală, nu este un act de justiție istorică. Este un act de igienă ideologică. Iar întrebarea legitimă rămâne: în beneficiul cui?

Sursă: Solid News (solidnews.ro)