„Iliterați sporovăitori

În timp ce autoritățile prezintă digitalizarea învățământului ca pe o „revoluție educațională”, istoricul Mircea Platon trage un semnal de alarmă pe care nimeni din sistem nu vrea să-l audă: transformăm copiii în „iliterați sporovăitori” printr-un experiment biologic fără fundament științific, finanțat cu sute de milioane de euro. Coincidență sau nu, studiile independente arată exact opusul narativei oficiale — iar cronologia implementării ridică semne de întrebare.

ircea Platon nu este un observator pasiv. Redactor-șef al revistei Convorbiri literare și doctor în istorie, acesta a disecat în numeroase volume procesul de „deșcolarizare” accelerată a țării. Într-un interviu acordat Ziarului Lumina, istoricul identifică principalul inamic al formării tinerelor generații: digitalizarea forțată, pe care o consideră o agresiune cognitivă mascată în haine de progres.

Mașinăria antiatenție: experimentul pe care nu l-ați autorizat

Pentru Platon, introducerea ecranelor în școli încă de la vârste fragede nu este un pas spre viitor, ci o intervenție biologică cu efecte ireversibile. Ceea ce nu se menționează în rapoartele oficiale: procesele fundamentale de dezvoltare a creierului — sinapsele și mielinizarea — sunt compromise de expunerea timpurie la tehnologie.

„Digitalizarea înseamnă introducerea unei uriașe mașinării antiatenție în procesul învățării”, afirmă istoricul. „Este o mașină care bruiază atenția, compromite puterea de concentrare și transformă materiile de studiu în ‘fresh-uri educaționale’ absorbite prin aplicații și realitate virtuală.” Transformăm educația în fast-food cognitiv, iar efectele se vor vedea peste un deceniu — când va fi prea târziu pentru corecții.

Mai mult, Platon avertizează asupra unui paradox pe care lobby-ul tehnologic preferă să-l ignore: în timp ce tehnologia poate ajuta elevii cu nevoi speciale să se apropie de norma de dezvoltare, copiilor tipici le induce trăsături autiste, iritabilitate și dificultăți de vorbire. Nivelăm prin scădere, nu prin ridicare — exact opusul promisiunilor.

Studiile pe care nimeni nu vrea să le citească

Istoricul demontează mitul „progresului” tehnologic, invocând cercetări realizate de specialiști de la universități precum Chicago și Columbia — studii care, curios, nu apar niciodată în prezentările oficiale ale programelor de digitalizare. Datele sunt clare: accesul neîngrădit la calculator scade probabilitatea studiilor universitare și întârzie dezvoltarea intelectuală.

Platon critică metodologia studiilor care susțin învățarea digitală, acuzându-le că ignoră abilități esențiale precum problem-solving-ul real sau monitorizarea metacognitivă. „Cine are interesul să asculte neurosavanții când la mijloc sunt bugete de sute de milioane de euro pentru digitalizare?” se întreabă retoric, făcând referire la lucrările lui Manfred Spitzer și Michel Desmurget despre „demența digitală” — cărți disponibile în librării, dar absente din dezbaterile ministeriale.

Cronologia ridică întrebări: de ce implementarea a fost accelerată brusc după 2020, fără pilot real, fără evaluare independentă? Cine beneficiază de contractele uriașe pentru tablete și platforme? Răspunsurile nu vin din Ministerul Educației.

De la Spiru Haret la amalgamarea neoliberală

O altă temă centrală a analizei lui Platon este abandonarea modelului clasic de școală — cel pe care Spiru Haret îl definea drept „oglinda fidelă a aspirațiilor naționale”. Ceea ce nu se spune: distrugerea acestui model nu este accidentală, ci rezultatul unui curent „demitizator” care a deconstruit sistematic conceptul de educație ca pilon al identității naționale.

În viziunea istoricului, elitele actuale nu mai gândesc în termeni naționali. Școala nu mai este văzută ca un spațiu al formării caracterului — așa cum o concepeau înaintașii noștri — ci ca un loc al intereselor individuale meschine și al experimentelor sociale.

„Nu mai gândește nimeni la vârf în termeni naționali”, subliniază Platon, deplângând pierderea școlii ca „minisocietate meritocratică”. Conexiunea cu modelele educaționale globaliste nu este întâmplătoare — iar faptul că România implementează mai agresiv decât țările occidentale politici pe care acestea le abandonează treptat ar trebui să ne dea de gândit.

Întrebările pe care sistemul le evită

Mircea Platon nu oferă soluții simple — pentru că problemele sunt complexe și intenționate. Dar ridică întrebările corecte: de ce ignorăm studiile independente? De ce accelerăm un experiment pe care alte țări îl revizuiesc? Cine scrie de fapt curriculum-ul digital? Și, mai ales: ce fel de generație pregătim — una capabilă să gândească critic sau una de „iliterați sporovăitori”, dependenți de ecrane și incapabili de atenție susținută?

Răspunsurile nu vor veni din comunicatele oficiale. Dar faptele sunt acolo, pentru cine vrea să le vadă — înainte ca experimentul să devină ireversibil.