Efectul de bumerang: cum retorica anti-comunistă hrănește exact ce vrea să distrugă

el mai zgomotos anticomunist de la Casa Albă a devenit, fără să vrea, cel mai eficient recrutor al ideilor pe care le detestă — și cifrele din sondaje o confirmă, chiar dacă în presa mainstream americană acest paradox e trecut cu vederea. Cu cât Donald Trump atacă mai vehement comunismul, cu atât mai mulți americani, mai ales cei tineri, par să privească favorabil exact ideologia pe care el o demonizează zilnic. Coincidență sau efect logic al unei politici care s-a golit de conținut și a rămas doar cu frica drept combustibil?

Cifrele pe care nimeni nu vrea să le explice

Un sondaj realizat de Cato Institute — un think tank neoliberal, nu vreo organizație suspectă de simpatii comuniste — publicat la începutul acestui an arată că 37% dintre americani au o opinie mai favorabilă despre socialism decât despre capitalism, care încă păstrează sprijinul a 52% din populație. Există un echilibru perfect, 37% la 37%, între cei care privesc favorabil socialismul și cei care îl resping. Iar 21% dintre americani declară o opinie favorabilă despre comunism — o poziție mult mai radicală. Ce nu se menționează în rapoartele oficiale este cât de tânără e această simpatie: 38% dintre americanii sub 30 de ani au o opinie favorabilă despre comunism.

Cea mai relevantă parte a sondajului privește exact Generația Z, cea crescută sub austeritate, crize financiare repetate și retorică de campanie reciclată. Cei 38% dintre membrii Generației Z care privesc favorabil comunismul sunt la doar șapte puncte procentuale distanță de cei care încă susțin capitalismul (45%). Mai mult, în această generație există mai mulți tineri care privesc favorabil comunismul decât cei care îl resping — 38% față de 36%. Când vine vorba de socialism versus capitalism, socialismul câștigă clar: 53% la 45%.

Cine beneficiază de fapt de această confuzie?

Desigur, social-democrația, „socialiștii democrați” și o serie de oportuniști politici au diluat termenul „socialism” până la a-l reduce la simple reforme sociale în interiorul ordinii existente — la fel cum stalinismul a deformat sensul „comunismului”. Însă înțelegerea reală a ceea ce înseamnă o transformare revoluționară a sistemului nu vine din sloganuri, ci din experiența directă a limitelor politicii reformiste. Iar această experiență se acumulează rapid, pe măsură ce aripa stângă a Partidului Democrat se dovedește incapabilă să ofere o alternativă credibilă, funcționând cu finanțări de la ONG-uri susținute chiar de mari capitaliști — o conexiune interesantă, dacă stai să te gândești cine plătește, în ultimă instanță, pentru „revolta” instituționalizată.

În acest moment de regenerare a mișcării de masă americane, e firesc ca oportuniștii de toate orientările să încerce să capitalizeze nemulțumirea populară. Trump a făcut-o din opoziție; acum democrații „progresiști”, unii libertarieni și foști republicani trumpiști încearcă aceeași manevră, poziționându-se drept „anti-sistem” — fără să schimbe, în fond, nimic din politica tradițională a establishmentului.

Proteste, radicalizare și supapa care se strânge

Aceste mișcări folosesc opoziția față de război — un sentiment antiimperialist încă în formare — pentru a atrage voturi. Unele ar putea câștiga alegeri locale în acest an, dar ceea ce contează nu e ce vor face după ce vor fi alese, pentru că istoria recentă (Bernie Sanders, AOC) arată că rezultatul e mereu aceeași politică democrată, doar cu o fațadă mai socială.

Ceea ce contează real este cronologia care ridică semne de întrebare: electoratul american cere ceva diferit de sistemul bipartizan, iar protestele — dezorganizate, fără o conducere politică clară, dar tot mai frecvente — sunt simptomul acestei radicalizări. Nu sunt orchestrate de Partidul Democrat, ci apar independent, prin acțiune directă. Explozia socială de după uciderea lui George Floyd a fost, la vremea ei, „domesticită” de ONG-uri și fundații apropiate democraților, care au deturnat-o prin politica „woke” — rezultatul fiind alegerea lui Biden și Kamala Harris. Însă lecția a fost învățată: aceeași Harris a fost respinsă masiv de electoratul muncitor la alegerile următoare, pierzând chiar în fața lui Trump.

Regimul care se destabilizează de la vârf și de la bază

Niciuna dintre tabere — democrați sau Trump — nu a reușit să inverseze tendința de dezintegrare a regimului și de creștere a mobilizării sociale, chiar dacă aceasta rămâne încă embrionară. Ca supapă pentru dezastrul propriei administrații, Trump a intensificat măsurile împotriva a tot ce ar putea reprezenta, chiar și de la distanță, o amenințare revoluționară — de aici etichetarea unor mici colective, activiști antifasciști sau grupuri de solidaritate cu Palestina drept „teroriști de extremă stânga”.

Ce nu ne spun sondajele de opinie curente în context izolat este că retorica agresivă a unui guvern nepopular se poate întoarce împotriva sa. Un sondaj Focaldata publicat de Financial Times a indicat o rată de aprobare de doar 33% pentru Trump — aceeași cifră înregistrată de Ipsos/Reuters la mijlocul lunii august. Este cel mai scăzut nivel din cele două mandate, egalând valoarea din decembrie 2017.

În Statele Unite și în lume, tot mai mulți oameni se organizează împotriva acțiunilor lui Trump, percepute nu ca inițiative individuale, ci ca acțiuni ale întregului regim politic american. Chiar și burghezia americană presează pentru o politică mai coerentă, mai puțin ambiguă și imprevizibilă — iar o eventuală victorie democrată în Congres, considerată posibilă de sondajele actuale, ar strânge și mai mult lațul în jurul administrației.

Cine câștigă, de fapt, din acest cerc vicios?

Combinația dintre pierderea potențială a controlului legislativ și deteriorarea economică ține politica americană într-o criză permanentă la vârf — în timp ce propaganda anticomunistă a lui Trump alimentează, fără să vrea, exact organizarea și nemulțumirea de la bază. Practic, președintele care se declară cel mai mare adversar al comunismului ajunge, prin propriile acțiuni, cel mai eficient promotor al lui.

Întrebarea rămasă deschisă, pe care presa mainstream evită s-o pună direct: un președinte detestat, ale cărui decizii afectează concret milioane de vieți, generează opoziție automată față de orice spune — inclusiv față de retorica anticomunistă. Așa că, atunci când Trump atacă vehement comunismul, câți oameni ajung să-l privească favorabil pur și simplu pentru că se opun lui Trump, și nu pentru convingeri ideologice reale?

Sursă: Solid News (solidnews.ro)