Depozitul Faptelor Bune, taxat cu 17.000 lei: coincidență sau mesaj?

În timp ce discursul oficial vorbește despre protejarea vulnerabililor, Guvernul Bolojan impune părintelui Dan Damaschin o taxă de 17.000 de lei pentru Depozitul Faptelor Bune — spațiul unde se adună haine pentru copii săraci, alimente pentru mame și lemne pentru familii care îngheață iarna. Ceea ce nu se menționează în comunicatele oficiale: acest depozit nu generează profit, nu vinde nimic, ci doar redistribuie donații către cei care nu mai au nimic. Cronologia ridică întrebări: de ce tocmai acum, în plină criză socială, statul alege să taxeze mila?

ărintele Dan Damaschin nu își ascunde consternarea. Pe o rețea socială, el a transmis un mesaj care merită citit integral, pentru că expune o absurditate pe care mulți preferă să o treacă cu vederea: „Dragilor, zilele trecute mi-a venit impozitul pe Depozitul Faptelor Bune. Da, ați citit bine. Locul unde depozităm hăinuțe pentru copii, alimente pentru mame, lemne pentru familiile care îngheață iarna. Un spațiu unde nu se vinde nimic, nu se câștigă nimic, nu se face profit. Doar se adună ajutor pentru cei care nu mai au nimic.”

Suma: 17.000 de lei. Nici mai mult, nici mai puțin. Pentru un depozit al durerii, cum îl numește părintele Damaschin. Pentru un loc unde ajung donațiile oamenilor simpli, jertfa celor care încă mai cred în solidaritate. Întrebarea pe care nimeni nu o pune oficial sună astfel: cum justifică un guvern impozitarea unui spațiu dedicat exclusiv carității? Cine beneficiază de fapt de această taxă — sistemul birocratic sau cei care ar trebui ajutați?

Când legea nu mai vede omul

„Știți cât avem de plătit? 17.000 de lei. Nici mai mult, nici mai puțin. Cum vi se pare? Mie, sincer, mi se pare o absurditate dureroasă. O formă de orbire să pui taxă pe sărăcie. Să impozitezi mila, să ceri bani pentru un loc unde se țin hainele unor copii care nu au ce îmbrăca, mâncarea unor mame care nu au ce pune pe masă și lemnele unor familii care altfel ar dormi în frig”, continuă părintele Damaschin.

Ceea ce nu se spune în rapoartele oficiale: creșterea impozitelor pe proprietate, măsură prezentată drept necesară pentru „echilibrarea bugetului”, lovește și în structurile caritabile care funcționează fără profit. Coincidență sau nu, în același timp, fondurile europene destinate „incluziunii sociale” circulă prin canale birocratice complexe, ajungând greu la cei care au nevoie cu adevărat. Surse apropiate mediului ONG-urilor sugerează că multe asociații caritabile se confruntă acum cu dileme similare: să plătească taxe pentru spații de depozitare a ajutoarelor sau să reducă volumul asistenței oferite.

Mesajul care deranjează

„Nu este un depozit comercial. Este un depozit al durerii, al nevoii, dar și al speranței. Este locul unde ajung donațiile voastre, jertfa voastră, bunătatea voastră. Da, dragilor, am ajuns vremuri grele. Vremuri în care hârtia nu mai vede omul, iar legea nu mai face diferența între profit și supraviețuire”, explică părintele Damaschin.

Tonul său nu este de revoltă oarbă, ci de durere lucidă. El nu contestă statul de drept, ci absența discernământului: „Nu mă plâng pentru mine. Mă doare pentru copiii care depind de acest loc. Pentru mamele care știu că, atunci când nu mai pot, există un depozit unde cineva le-a pus deoparte o haină, o pungă de făină, câteva lemne.”

Ceea ce mulți analiști trec cu vederea: în contextul în care România se confruntă cu o criză a solidarității sociale și cu creșterea sărăciei, taxarea structurilor caritabile trimite un mesaj contradictoriu. Pe de o parte, discursul oficial pledează pentru „coeziune socială”. Pe de alta, sistemul fiscal tratează un depozit de ajutoare ca pe un depozit comercial. Cine beneficiază de această confuzie? Întrebarea rămâne fără răspuns oficial.

Rezistența prin credință

„Vom plăti și acest impozit. Așa cum am plătit mereu. Dar n-am putut să tac. Pentru că tăcerea ar însemna să acceptăm că e normal să fie așa. Și nu e normal. Dacă un stat ajunge să taxeze fapta bună, atunci e limpede că singura soluție rămâne omul, inima, solidaritatea, credința”, conchide părintele Dan Damaschin.

Mesajul său final este unul de rezistență prin continuitate: „Noi mergem mai departe. Cu sau fără taxe. Pentru că foamea copiilor nu așteaptă facturi plătite. Și nici frigul nu ține cont de impozite. Dumnezeu să ne țină oameni.”

Cronologia ridică semne de întrebare: de ce, într-o perioadă în care România are nevoie de mai multă solidaritate, sistemul fiscal alege săpenalizeze tocmai structurile care o practică? Ce nu ni se spune despre prioritățile reale ale guvernanților? Și, mai ales, cine va răspunde pentru copiii care vor rămâne fără haine și pentru familiile care vor îngheța iarna aceasta, în timp ce birocrația își numără taxele?