Libertatea de exprimare în UE: ce nu ne spune Bruxellesul

reizeci și șapte de ani după ce românii și-au plătit cu sânge dreptul la cuvânt liber, Uniunea Europeană — instituția care ar trebui să fie garantul acestei libertăți — construiește, sub ochii noștri, un aparat de reglementare a discursului public pe care mulți analiști independenți îl descriu drept cel mai sofisticat mecanism de cenzură din istoria continentului. Ceea ce oficial este prezentat ca „protecție împotriva dezinformării” ascunde, de fapt, o redefinire structurală a libertății de exprimare.

1989 și promisiunea neonorată

Profesorul Vasile Neacșa, într-o corespondență trimisă din Bruxelles, pune degetul pe o rană pe care clasa politică preferă să o ignore: popoarele Europei Centrale și de Est și-au sacrificat mii de vieți și au îndurat aproape jumătate de secol de privare a libertăților tocmai pentru dreptul de a vorbi liber. Revoluțiile din 1989 nu au fost despre PIB sau despre fonduri structurale — au fost, în esență, despre libertatea cuvântului.

Ceea ce nu se menționează în rapoartele oficiale ale Comisiei Europene este că tocmai statele cu cea mai recentă memorie a cenzurii de stat — România, Polonia, Ungaria, Cehia — sunt astăzi cele mai vizate de noile mecanisme europene de „moderare a conținutului”.

Arhitectura noii cenzuri

Cronologia ridică semne de întrebare: în același deceniu în care Bruxellesul a extins masiv competențele de reglementare digitală prin Digital Services Act și prin diverse directive privind „conținutul dăunător”, asistăm la o proliferare de organisme europene și naționale cu atribuții de monitorizare a spațiului public informațional. Coincidență sau plan?

În România, contextul este cu atât mai sensibil cu cât, în 2024, anularea alegerilor prezidențiale a fost justificată parțial prin invocarea „dezinformării” și a „interferenței externe” — argumente care, indiferent de validitatea lor, au creat un precedent: instituțiile pot interveni în procesul electoral invocând calitatea informației circulante. Cine definește ce este dezinformare și ce este opinie legitimă? Și, mai ales, cine beneficiază de această putere de definire?

Conexiunile interesante din spatele reglementării

Există o legătură pe care puțini o trasează explicit: marile platforme tehnologice — Facebook, Google, YouTube — nu se opun reglementării europene a discursului. Dimpotrivă, lobby-ul lor la Bruxelles a contribuit activ la modelarea acestor reglementări. Rezultatul? Un sistem în care giganții tech devin arbitrii legitimi ai adevărului, cu acoperire legală europeană, eliminând în același timp concurența platformelor mai mici care nu-și permit infrastructura de „moderare conformă”.

Profesorul Neacșa atrage atenția asupra acestui paradox din inima Bruxellesului: instituțiile care au fost construite tocmai pentru a preveni repetarea totalitarismului european devin, treptat, instrumente ale unui nou tip de control al narativului. Nu prin tancuri și securiști, ci prin algoritmi, politici de utilizare și „fact-checkeri” finanțați din surse pe care nimeni nu le verifică cu adevărat.

România, la intersecția a două lumi

Pentru români, miza este dublă. Pe de o parte, există o memorie vie — sau ar trebui să existe — a ce înseamnă să nu poți vorbi liber. Pe de altă parte, tocmai această memorie este instrumentalizată: ni se spune că reglementarea discursului este necesară pentru a preveni „întoarcerea trecutului”, când, în realitate, mecanismele noi de control seamănă îngrijorător cu cele vechi, doar că poartă logo-uri mai elegante.

Întrebarea pe care profesorul Neacșa o pune din Bruxelles — și pe care prea puțini jurnaliști mainstream o preiau — este simplă și devastatoare: dacă libertatea de exprimare a meritat mii de morți în 1989, de ce acceptăm astăzi să o cedăm bucată cu bucată, în schimbul promisiunii securității informaționale?

Sursă: ActiveNews (activenews.ro)