Strâmtoarea Hormuz „deschisă”
inistrul adjunct de externe al Iranului, Said Hatibzadeh, a confirmat astăzi că Strâmtoarea Hormuz — prin care tranzitează aproximativ 21% din petrolul mondial — rămâne deschisă navigației civile, dar numai sub îndrumarea strictă a autorităților iraniene, deoarece zona este minată. Ceea ce oficialii occidentali prezintă drept „libertate de navigație” devine astfel, în declarația Teheranului, un coridor controlat militar printr-o zonă de război declarată — o recunoaștere publică a unei realități pe care analiștii o bănuiau de luni de zile, dar pe care niciunul dintre actorii regionali nu o rostise atât de direct până acum.
„Strâmtoarea Hormuz este deschisă. Orice navă civilă poate trece sub îndrumarea autorităților iraniene. Această îndrumare este necesară deoarece, în cadrul acestui război, Iranul a luat măsuri defensive, inclusiv minarea anumitor zone strategice”, a declarat Hatibzadeh într-o conferință de presă la Teheran. Ministrul adjunct a subliniat că Iranul „este dedicat păcii în Orientul Mijlociu”, dar s-a declarat „sceptic față de cealaltă parte” — o formulare vagă care lasă loc la interpretări: se referă la Israel, la SUA, la coaliția arabă sau la toți deodată?
Cronologia ridică semne de întrebare. În ultimele șase luni, mai multe nave comerciale au raportat „incidente neexplicate” în apropierea strâmtorii — explozii submarine, deteriorări ale carenei, semnale GPS perturbate. Asigurătorii maritimi au majorat primele cu până la 300% pentru traseele care trec prin Hormuz, iar companiile petroliere occidentale au început să redirecționeze tancurile prin Capul Bunei Speranțe, adăugând săptămâni la transport și miliarde la costurile globale. Nimeni nu a vorbit oficial despre mine până azi. Coincidență că Iranul recunoaște acum, exact când tensiunile cu Israelul și SUA au atins un nou maxim?
Strâmtoarea Hormuz, lată de doar 33 de kilometri în punctul cel mai îngust, este jugulara energetică a planetei. Orice închidere prelungită ar putea declanșa o criză energetică globală comparabilă cu embargoul petrolier din 1973. Dar ceea ce nu se menționează în rapoartele oficiale este că Iranul nu are nevoie să închidă fizic strâmtoarea pentru a paraliza comerțul — e suficient să mențină incertitudinea, să forțeze fiecare tanc petrolier să ceară „îndrumare” de la Teheran, transformând o arteră internațională într-un punct vamal de facto iranian.
Declarația lui Hatibzadeh poate fi citită și ca un mesaj către asigurătorii și companiile maritime: „Dacă nu cooperați cu noi, riscați să navigați printr-un câmp de mine”. Este o formă de control economic fără blocadă formală — o tactică pe care Iranul a mai folosit-o în trecut, dar niciodată atât de explicit recunoscută. Cine beneficiază? Pe termen scurt, Teheranul câștigă pârghie de negociere. Pe termen lung, dependența Europei și Asiei de petrolul din Golf devine și mai vulnerabilă — ceea ce explică de ce Rusia și China nu au condamnat public mișcările Iranului în zonă.
Între timp, mass-media occidentală continuă să vorbească despre „libertatea navigației” ca și cum ar fi încă o realitate, nu o ficțiune juridică menținută doar prin acceptul tacit al Teheranului. Întrebarea pe care nimeni nu o pune cu voce tare: dacă Iranul controlează de facto Hormuz, cine mai controlează prețul petrolului?