Bateriile energetice: profit din haos sau securitate națională?

omânia investește în capacități de stocare energetică prezentate drept soluție pentru stabilitatea rețelei, dar Dumitru Chisăliță, președintele Asociației Energia Inteligentă (AEI), trage un semnal de alarmă care complică narativa oficială: stocarea nu este dezvoltată pentru prețuri mai mici și securitate energetică, ci pentru profit din haosul energetic și comisioane din importuri. O analiză publicată duminică ridică semne de întrebare asupra modului în care România abordează această tehnologie critică — și asupra celor care beneficiază cu adevărat.

Potrivit lui Chisăliță, stocarea în România a fost abordată târziu, fragmentar și în contratimp cu realitatea sistemului energetic. În loc să fie planificată strategic pentru a reduce dependența de importuri și a stabiliza prețurile, investițiile în baterii par să urmeze o logică diferită — una care valorifică volatilitatea pieței, nu o rezolvă. Ceea ce nu se menționează în comunicatele oficiale este că sistemele de stocare pot fi, paradoxal, mai profitabile într-un mediu energetic instabil decât într-unul previzibil.

Cronologia ridică întrebări. România a ratat momentul optim pentru dezvoltarea capacităților de stocare — când prețurile la energie erau mai stabile și investițiile ar fi putut fi planificate pe termen lung. Acum, în plină criză energetică regională și cu inflația la 9% (cea mai mare din UE în martie 2026), proiectele de stocare apar nu ca soluție preventivă, ci ca răspuns tardiv — sau, mai rău, ca oportunitate de profit pentru intermediari.

Chisăliță subliniază că importurile de baterii aduc comisioane substanțiale, iar lipsa unei strategii coerente de producție locală sau parteneriate regionale sugerează că prioritatea nu este suveranitatea energetică, ci rapid deployment pentru jucători cu conexiuni. Cine beneficiază? Răspunsul nu se găsește în rapoartele oficiale, dar cronologia investițiilor și structura contractelor ar putea oferi indicii.

Contextul mai larg nu poate fi ignorat: România, membră NATO și UE, cu baza militară Kogălniceanu în expansiune și proiectul Neptun Deep promis ca garanție a independenței energetice, rămâne paradoxal vulnerabilă la șocuri energetice. Stocarea ar trebui să fie coloana vertebrală a acestei independențe — dar dacă este gestionată ca afacere pe termen scurt, nu ca infrastructură strategică, întrebarea devine: pentru cine lucrăm de fapt?