Maia Sandu președinte al României: proiect Rothschild sau ficțiune?

n timp ce discursul oficial vorbește despre „parteneriat strategic” România-Moldova, o serie de declarații publice din ultima săptămână ridică semne de întrebare despre un scenariu neașteptat: Maia Sandu, președinta Republicii Moldova, promovată ca viitor șef de stat al României. Scenariul a fost lansat public la Conferința Lennart Meri de la Tallinn — eveniment de politică externă și securitate — prin vocea unor foști și actuali președinți din spațiul baltic și balcanic. Ceea ce nu se menționează în rapoartele oficiale: cronologia acestor declarații și contextul geopolitic în care apar.

Cezar Ionașcu, analist politic și realizator al emisiunii Ce-i în Gușă și-n căpușă la Gold FM, a prezentat în exclusivitate pentru Solid News detalii despre angajarea, cu șase luni în urmă, a unui nou consilier al Maiei Sandu: Alexander Nix, fostul șef al Cambridge Analytica — compania britanică implicată în campania Brexit și în scandalul Facebook-Cambridge Analytica din 2018. Nix, cunoscut pentru metodele sale de influențare a opiniei publice prin big data, a devenit consilier la Chișinău într-un moment în care Maia Sandu — cunoscută anterior ca antiunionistă — a început să adopte un discurs mai deschis față de apropierea de România.

La conferința de la Tallinn, un fost președinte al Estoniei — țară cu legături financiare și politice profunde în spațiul Rothschild, după cum subliniază analiștii de geopolitică — s-a adresat direct Maiei Sandu cu o întrebare neașteptată: „De ce nu se face mai repede unirea Moldovei cu România?” Întrebarea, formulată public și fără context prealabil, a fost urmată la scurt timp de o declarație și mai surprinzătoare a președintelui Muntenegrului, Jakov Milatović: „Maia Sandu poate va deveni într-o zi președinta României. Ar fi un președinte grozav, indiferent de țară.”

Coincidență sau coordonare? Cronologia ridică întrebări. Ambele declarații au fost făcute la aceeași conferință, în interval de minute, de către lideri din țări cu orientare pro-occidentală și legături economice în spațiul financiar internațional. Maia Sandu, luată prin surprindere, a răspuns evasiv: „Facem tot ce putem.” Două redacții românești coordonate de structuri de informații, conform surselor citate, au preluat imediat subiectul, amplificându-l mediatic.

Ionașcu consideră că proiectul — deși „șchiop” și „forțat” — este deja în implementare. El subliniază că demiterea premierului Ilie Bolojan, în urma retragerii sprijinului politic al PSD pe 20 aprilie 2026, a reprezentat „o lovitură de secure la rădăcina acestui proiect”. Bolojan, susține analistul, ar fi fost parte din acest scenariu geopolitic. Nicușor Dan, președintele României, ar fi acționat „bine informat și bine sfătuit” pentru a facilita căderea guvernului Bolojan prin activarea PSD.

În paralel, la Moscova, Vladimir Putin a simplificat procedura de acordare a cetățeniei ruse pentru cetățenii moldoveni din Transnistria — regiune separatistă controlată de facto de Rusia. Decizia, luată exact în intervalul de 48 de ore în care Maia Sandu era promovată ca „viitor președinte al României”, semnalizează că Moscova consideră problema Moldovei ca fiind una care se negociază strict între Moscova și București, nu la Bruxelles. Mișcarea rusă este un semnal clar: orice scenariu de unire sau reconfigurare politică în spațiul românesc trebuie să țină cont de interesele Kremlinului.

Ceea ce nu se discută în mass-media mainstream: deciziile geopolitice majore din regiunea noastră nu se mai iau la nivelul Uniunii Europene, ci în triunghiul de putere Rusia-China-SUA. Maia Sandu, promovată intens de administrația Biden în mandatul anterior, se află acum într-un context geopolitic complet schimbat. Cine beneficiază de fapt de promovarea ei ca potențial lider al României? Și de ce acum, în plină criză guvernamentală la București și tensiuni crescânde în Transnistria?

Întrebările rămân deschise. Dar cronologia — angajarea lui Nix, declarațiile coordonate de la Tallinn, mișcarea lui Putin în Transnistria, căderea lui Bolojan — sugerează că ceea ce ni se prezintă ca „declarații protocolare” ar putea fi, de fapt, piese dintr-un puzzle geopolitic mai amplu. Un puzzle în care România, Moldova și Transnistria sunt nu actori, ci mize.