Israelul bombardează Libanul: acordul de pace care exclude o țară

n timp ce premierul pakistanez Shehbaz Sharif anunța miercuri că acordul de încetare a focului mediat de guvernul său între Statele Unite și Iran ar include și Libanul, premierul israelian Benjamin Netanyahu a declarat fără echivoc că operațiunile împotriva teroiștilor Hezbollah susținuți de Iran vor continua — ceea ce ridică întrebări evidente despre cine decide de fapt ce țări intră sau nu sub umbrela diplomatică a păcii.

Declarația lui Sharif, venită după săptămâni de negocieri intense la Islamabad, sugera o înțelegere regională largă care ar fi trebuit să aducă liniște pe mai multe fronturi. Pakistan, care joacă rolul de mediator între Washington și Teheran într-un moment geopolitic extrem de fragil, a prezentat acordul ca pe o reușită diplomatică majoră. Dar cronologia ridică semne de întrebare: la doar câteva ore după anunțul optimist din Islamabad, Netanyahu a ordonat atacuri masive asupra pozițiilor Hezbollah din sudul Libanului, confirmând că Israelul nu se consideră legat de niciun acord la care nu a participat direct.

Ceea ce nu se menționează în rapoartele oficiale este că excluderea Libanului din acordul de încetare a focului nu este o simplă omisiune tehnică, ci o strategie deliberată: Israelul dorește să mențină presiunea militară asupra Hezbollah, organizație pe care o consideră braț înarmat al Iranului la frontiera sa nordică. Coincidență sau nu, atacurile israeliene au vizat depozite de armament și tuneluri despre care serviciile de informații susțin că ar fi fost aprovizionate recent din Iran — exact în perioada negocierilor de pace.

Contextul mai larg arată o regiune în care acordurile de pace sunt adesea selective: cine decide ce conflict se stinge și care continuă? Cui îi convine ca Libanul să rămână o zonă gri, un teren de confruntare prin procură între Iran și Israel, în timp ce marile puteri negociază în altă parte? Și ce rol joacă Pakistan — o putere nucleară islamică cu relații complicate atât cu Washingtonul, cât și cu Teheranul — în această ecuație? Faptul că Sharif a anunțat un acord care nu a fost niciodată semnat de toate părțile implicate sugerează fie o eroare de comunicare diplomatică gravă, fie o supraestimare deliberată a influenței pakistaneze.

Netanyahu a fost explicit: „Operațiunile noastre împotriva Hezbollah vor continua atâta timp cât infrastructura teroristă amenință cetățenii israelieni”. Declarația a venit însoțită de imagini cu avioane de luptă F-35 decolând spre nord și de rapoarte despre zeci de obiective lovite în Liban. Hezbollah, la rândul său, a răspuns cu tiruri de rachete asupra localităților din nordul Israelului, confirmând că spirala violenței nu s-a oprit — în ciuda anunțurilor de pace din Islamabad.

Cine beneficiază de fapt de pe urma acestei confuzii diplomatice? Israelul menține libertatea de acțiune militară. Iranul poate susține că a acceptat pacea, dar aliatul său libanez continuă lupta. Pakistanul își consolidează imaginea de mediator regional, chiar dacă acordul său nu acoperă toate fronturile. Iar Statele Unite rămân într-o poziție ambiguă: oficial susțin pacea, dar nu pun presiune reală pe Israel să oprească bombardamentele. Cronologia și interesele strategice ale fiecărei părți sugerează că „pacea” anunțată este, în realitate, o reconfigurare a conflictului — nu sfârșitul lui.