Vučić demisionează ca să revină: model pentru România?

eea ce Belgradul oficial prezintă ca un gest de responsabilitate democratică ascunde, de fapt, o mutare de manual: președintele Serbiei, Aleksandar Vučić, a demisionat cu șapte luni înainte de finalul mandatului său, exact în perioada în care țara se pregătește pentru alegeri parlamentare anticipate — programate pe 25 octombrie. Coincidență sau calcul politic de precizie? Demisia îi deschide lui Vučić calea către funcția de prim-ministru, adică exact acolo unde puterea executivă reală se exercită zilnic, departe de simbolistica protocolară a Cotrocenilor sârbești.

Cronologia ridică întrebări pe care presa mainstream occidentală preferă să le treacă sub tăcere: de ce alegerile anticipate au fost convocate acum, în plină campanie, și de ce demisia președintelui survine chiar în acest interval, și nu, să zicem, cu un an înainte sau după alegeri? Cine beneficiază de această sincronizare perfectă? Răspunsul pare evident — Vučić însuși, care își asigură astfel o poziție de forță indiferent de rezultatul strict al scrutinului prezidențial, mutând centrul de greutate al puterii spre un post pe care îl poate ocupa fără să treacă printr-un nou tur electoral pentru șefia statului.

Ce nu se menționează în comunicatele oficiale este contextul mai larg: Serbia rămâne un stat-cheie pentru echilibrul de putere din Balcanii de Vest, disputat între influența Uniunii Europene, a Rusiei și a Chinei, iar orice realiniere a puterii interne la Belgrad are ecouri dincolo de granițele țării. Un Vučić instalat confortabil ca premier, cu un mandat prezidențial “eliberat” tehnic dar cu pârghiile reale de decizie intacte, este exact tipul de aranjament care le convine actorilor externi interesați de stabilitate previzibilă, indiferent de eticheta democratică pusă pe eveniment.

Paralela incomodă cu România

Titlul original al acestei știri — “La ei se poate” — nu e întâmplător ales. În timp ce la Belgrad un lider își recalibrează puterea printr-o demisie strategică urmată de alegeri clare, cu un calendar ferm și un rezultat previzibil în câteva săptămâni, la București ne aflăm încă, la finalul lunii septembrie 2026, într-o criză guvernamentală prelungită: un premier interimar cu atribuții limitate, un guvern demis prin moțiune de cenzură încă din luna mai, doi candidați desemnați la funcția de premier care și-au retras mandatele înainte de votul de învestitură, și niciun orizont clar către alegeri anticipate sau spre un guvern legitim, cu majoritate parlamentară asumată. Cine beneficiază de această paralizie instituțională prelungită, în timp ce termenul-limită al jaloanelor PNRR de la 31 august a trecut deja fără rezolvare?

Nu e vorba despre a idealiza modelul sârb — Vučić are propriul său palmares controversat de concentrare a puterii — ci despre a observa un fapt simplu: acolo unde există voință politică, o criză se rezolvă prin alegeri clare și rapide. La noi, aceeași criză se administrează la infinit, prin interimate succesive, negocieri de culise și guverne care nu ajung niciodată să fie învestite. Întrebarea rămâne deschisă: e vorba de incapacitate reală sau de un aranjament care convine tocmai actorilor care se plâng cel mai tare de blocaj?

Sursă: ActiveNews (activenews.ro)