Cenzura presei ca model de afaceri: cine plătește, cine profită

eea ce oficial este prezentat drept o măsură împotriva „fake news-ului” ascunde, la o privire mai atentă, un mecanism prin care restrângerea libertății presei se transformă direct în profit pentru cei care o impun — iar cronologia evenimentelor din ultimele luni ridică mai multe întrebări decât răspunde.

Un președinte, o aplicație, un interes financiar direct

La Adunarea Generală a ONU, jurnalista Kaitlan Collins de la CNN l-a întrebat pe președintele american despre un sondaj potrivit căruia două treimi dintre americani cred că SUA nu câștigă războiul cu Iranul. Răspunsul lui Trump a fost scurt și tăios: „Nu ar trebui să fii aici.” Collins avea acreditare ONU — dar Trump se referea la decizia sa recentă de a interzice accesul jurnaliștilor de la CNN, MS NOW și Politico la Casa Albă, invocând „fake news-ul”. Coincidență sau nu, celelalte instituții media care ar fi putut prelua locurile rămase libere au refuzat solidar să o facă — un gest greu de imaginat în peisajul media românesc — iar cele trei publicații au dat în judecată administrația. Un judecător federal le-a redat accesul, iar președintele Reporters Committee for Freedom of the Press a numit acțiunea lui Trump un caz de manual de „discriminare pe criterii de punct de vedere”.

Cine beneficiază de fapt de acest vid informațional? Răspunsul apare când urmărim ce a umplut golul lăsat de presa tradițională: aplicația oficială White House, lansată pe 27 martie și prezentată chiar de administrație drept alternativă la presa „interzisă”. A urcat rapid pe primul loc în categoria știri din App Store. Contractorii din spate, 45Press și Community.com, nu sunt de fapt apropiați ai lui Trump — au colaborat și cu administrațiile Biden sau Obama. Dar conexiunea financiară interesantă e alta: aplicația Casei Albe integrează feedul Truth Social și trimite notificări dedicate acestei platforme. Trump Media & Technology Group, compania care operează Truth Social, este controlată în proporție de aproximativ 41% de un trust al cărui unic beneficiar este chiar Donald Trump, administrat de Donald Trump Jr. Așadar, în zilele în care americanii au depins aproape exclusiv de imaginile furnizate de stat, canalul oficial promova o platformă comercială în care președintele are un interes economic direct. Traficul suplimentar generat astfel are valoare comercială reală: Trump Media vinde deja firmelor de trading, contra 60.000–100.000 de dolari lunar, acces la postările contului prezidențial cu câteva milisecunde înaintea publicului larg.

Nu doar Trump — un tipar mai vechi și mai larg

Ar fi comod să reducem povestea la un singur președinte, dar tiparul e mai vechi și traversează spectrul politic. La Pentagon, din martie, reporterii sunt obligați să fie escortați în zone în care înainte se mișcau liber. La Departamentul Justiției, jurnaliști de la Washington Post, Wall Street Journal și New York Times au primit citații care îi obligă să depună mărturie despre sursele lor în anchete privind scurgeri de informații clasificate — ceea ce face jurnalismul de investigație aproape imposibil de practicat. Iar dacă privim în urmă: în 2009, administrația Obama a încercat să excludă Fox News de la un interviu cu un reprezentant al Trezoreriei SUA; în 2021, administrația Biden a cerut explicit unor rețele sociale precum Facebook, YouTube sau Twitter eliminarea imediată a unor postări sau conturi. Ce nu se menționează în rapoartele oficiale este că această practică transcende culorile politice — ea reapare, indiferent cine e la putere, de fiecare dată când presa devine incomodă.

Problema nu se oprește la granițele SUA. În Franța, ancheta „Egypt Papers” a jurnalistei Ariane Lavrilleux, despre o operațiune franceză de informații în Egipt, a dus la o cerere a Parchetului de redeschidere a dosarului ei și de ștergere de pe internet a materialelor deja publicate. În Marea Britanie, proscrierea organizației Palestine Action face ca simpla exprimare publică a sprijinului pentru aceasta să poată fi pedepsită cu închisoarea. În UE, accesul la 27 de instituții media ruse este restricționat sub pretextul „pericolului de manipulare”. Și în România — nu e nevoie să mergem departe — avem vâlva legată de manipularea rusă în contextul anulării alegerilor din 2024, zecile de amenzi date de CNA care pot împinge instituții de presă spre faliment, sau cazul Dăruiește Viață, în care Liviu Alexa, Victor Ciutacu, Ioan Korpoș și Iosefina Pascal ar fi trebuit să plătească, în total, sute de mii de euro. Doar în primele șase luni ale acestui an, Media Freedom Rapid Response a înregistrat 736 de incidente de cenzură, violență sau intimidare, afectând 1.174 de jurnaliști în Europa.

Tehnofeudalismul: când cenzura devine produs comercial

Aici lucrurile devin cu adevărat interesante. Pe măsură ce companiile private intră în acest joc, restrângerea libertății de exprimare devine și un mod direct de îmbogățire pentru miliardarii cu care ne-am obișnuit în ultimele decenii. Exemplul aproape perfect este Objection AI, lansată pe 15 aprilie 2026 cu banii lui Peter Thiel (Palantir, PayPal) și ai lui Balaji Srinivasan (Coinbase) — ambii susținători declarați ai unui viitor „tehnofeudal”, în care statele naționale dispar și puterea trece la produsele lor tehnologice. Povestea are rădăcini vechi: între 2012 și 2016, Thiel a finanțat în secret cu 10 milioane de dolari procesul intentat de wrestlerul Hulk Hogan publicației Gawker, care publicase o înregistrare intimă a acestuia. Hogan a câștigat, iar Gawker a intrat în faliment. Nu e o coincidență lipsită de sens că același om se află acum în spatele unui instrument menit să „industrializeze” contestarea materialelor de presă.

Mecanismul Objection funcționează astfel: pentru 2.000–15.000 de dolari, oricine poate supune examinării o afirmație publicată, în speranța că publicația în cauză va ieși lezată. Un model IA extrage afirmațiile verificabile, un investigator uman — deseori fost CIA sau FBI — le validează, iar un juriu format din modele lingvistice (ChatGPT, Claude, Mistral, Grok) votează: adevărat, fals sau probe insuficiente. Pentru a-și demonstra utilitatea, platforma și-a fabricat propriile cauze-test, declarând, de pildă, falsă prezentarea de către CNN a ivermectinei luate de Joe Rogan drept produs veterinar, și respingând afirmația lui Candace Owens că Brigitte Macron ar fi biologic bărbat — decizii fără nicio forță juridică reală. Primul caz plătit de un client real, Michael Sackler, moștenitor al familiei din spatele Purdue Pharma (producătorul OxyContin), împotriva jurnalistului Gary Baum, nici măcar nu a ajuns la verdict: platforma și-a suspendat mecanismul și s-a reorientat, fără explicații, spre alt produs, Primary.

Primary merge și mai departe: încearcă să construiască un rating reputațional permanent al jurnaliștilor și publicațiilor, un fel de „IMDb pentru jurnaliști”. Fiecare articol este analizat de modele IA, iar jurnalistul primește un scor între 0 și 1.000, în funcție de calitatea surselor, expertiză, ton, transparență și acuratețe. La lansare, compania susținea că analizase deja peste două milioane de articole și peste 20.000 de jurnaliști. Cine beneficiază de un asemenea sistem? Ambiția depășește simpla verificare a faptelor — scorurile ar putea fi folosite de cititori, publicații, cercetători, sisteme IA și advertiseri pentru a decide, practic, câtă încredere merită presa. Iar sistemul depunctează explicit folosirea surselor anonime — fără de care multe investigații majore din istoria jurnalismului nu ar fi existat niciodată. Practic, doar sursele oficiale sunt considerate „corecte”, un mecanism care amintește izbitor de logica folosită și de CNA la noi, exact într-un moment în care încrederea în sursele oficiale e la cote minime istorice, iar cererea pentru media alternativă la cote maxime.

Context extins: cine câștigă când cetățeanul nu mai gândește singur

Ce leagă toate aceste cazuri, de ambele părți ale Atlanticului, este reflexul de a pune libertatea presei deoparte în numele siguranței cetățeanului — cetățean despre care statul pare să creadă că nu mai are discernământul de a distinge singur adevărul de fals. Cenzura devine astfel o cauză nobilă a statului care încă se pretinde democrat. Când inamicul desenat pare suficient de periculos, iar „manipularea” și „dezinformarea” devin concepte abstracte invocate fără măsură, mulți cetățeni acceptă bucuroși îngrădirea libertății presei, convinși că astfel demonstrează că sunt de partea „bună” a istoriei. Polarizarea rezultată, cu complicitatea politicienilor și a miliardarilor care finanțează instituțiile media, a creat un paradox: cu cât oamenii au acces la mai multe informații filtrate de algoritmii lor, cu atât devine mai evident că, de fapt, nu au acces la cele care contează cu adevărat.

Nu susținem că ar fi mai bine în țările autoritare — este, în mod clar, mai rău acolo. Dar distanța dintre practicile guvernelor democratice și cele autoritare se micșorează vizibil, iar acesta e semnul de întrebare pe care ar trebui să-l punem cu toții. FMI estimează că 60% din locurile de muncă din economiile avansate vor fi afectate de IA în următorul deceniu, iar 41% dintre angajatorii chestionați de World Economic Forum se așteaptă să-și reducă personalul acolo unde IA poate replica roluri existente. Schimbarea se simte deja în presă: marile companii lucrează la redactori IA capabili să producă mai mult conținut, mult mai repede — conținut care vine cu propriile probleme, căci știm cu toții ce greșeli pot face modelele IA sau cum diferitele prejudecăți ale companiilor-mamă ajung, discret, în algoritmi. Dacă analiștii serioși ajung cenzurați, falimentați sau șantajați fără nicio reacție din partea oamenilor a căror democrație pretind că o apără, riscăm să ne trezim cu o democrație mimată și insipidă, o populație care nu mai are obiceiul de a gândi singură — și spațiul perfect pregătit pentru lumea tehnofeudală imaginată de miliardarii din tehnologie.

Sursă: Solid News (solidnews.ro)