Socialismul revine în SUA: cine profită de nostalgia ideologică
proape jumătate dintre americani privesc acum favorabil socialismul — un fenomen care, oficial, e prezentat drept „schimbare generațională”, dar care ascunde de fapt o întrebare mai incomodă: de ce o ideologie cu un istoric universal de eșecuri redevine brusc atractivă tocmai acum, în plină criză de încredere instituțională?
Potrivit unui nou sondaj Gallup, citat de jurnalistul și profesorul de drept Jonathan Turley, 43% dintre americani au acum o părere pozitivă despre socialism, iar procentul urcă la un 65% în rândul democraților. Cifrele marchează, spune Turley, un moment de „șic socialist” — o reîntoarcere la modă a unei idei pe care generațiile anterioare o cunoșteau prin eșecurile ei catastrofale, dar pe care generațiile fără memorie istorică o redescoperă ca pe o noutate.
Ambalaj nou, marfă veche
Coincidență sau nu, această revenire se produce exact în anul în care se împlinesc 250 de ani de la publicarea „Avuției Națiunilor” a lui Adam Smith — text fondator al gândirii economice liberale, apărut, la rândul lui, în același an cu Declarația de Independență americană. Turley subliniază paralela: în timp ce Smith vedea capitalismul ca pe un sistem eliberator, care oferă indivizilor resursele necesare pentru a-și urma propriul drum, iar dependența de stat drept o formă mascată de servitute, noile mișcări socialiste promit exact opusul — controlul colectiv asupra „bunurilor comune”: hrană, energie, educație, sănătate, transport.
Figuri precum Zohran Mamdani vorbesc despre „căldura colectivismului”, iar organizația Democratic Socialists of America (DSA) promovează narațiuni de tipul „Imaginați-vă sfârșitul capitalismului” — o lume fără proprietari, fără datorii și fără ore obligatorii de muncă. Ce nu se menționează în aceste sloganuri este cine ar urma să administreze, în locul pieței, toate aceste „bunuri comune” — și cu ce mijloace de control.
Ecoul iacobin
Turley trage o linie istorică deranjantă: propunerile actuale ale DSA — un sistem unicameral, eliminarea instituțiilor de moderare, atacuri asupra celor bogați — seamănă izbitor cu programul iacobinilor din timpul Revoluției Franceze, mișcare care a condus la „Domnia Terorii”. Nu întâmplător, spune el, susținătorii acestor schimbări nu sunt, ca în retorica oficială, „clasa muncitoare”, ci mai degrabă profesori universitari, comentatori și tineri absolvenți de facultate — un detaliu care ridică semne de întrebare asupra cui îi servește de fapt acest discurs.
Într-un plan mai tulburător, un alt sondaj citat în articol arată că aproximativ 60% dintre democrați ar sprijini o lovitură de stat militară pentru înlăturarea președintelui Donald Trump — o cifră care, corelată cu simpatia crescândă față de socialism, sugerează o radicalizare mai profundă decât simpla preferință economică.
Precedente ignorate
Cine beneficiază de uitarea selectivă a istoriei? Turley amintește dezastrul guvernării socialiste a lui François Mitterrand în Franța și, mai recent, declarațiile premierului britanic Andy Burnham, care a condamnat privatizările din era Thatcher, acuzând că țara „a cedat controlul asupra esențialului — locuințe, apă, energie, transport — lăsând oamenii expuși unor costuri mai mari”. Ce nu se spune în acest discurs este că politicile Thatcher au venit tocmai ca reacție la colapsul politicilor socialiste ale guvernului laburist al lui James Callaghan, în timpul „iernii nemulțumirii” din 1977-1978.
Cronologia ridică întrebări: de ce tocmai acum, când încrederea în instituții e la un minim istoric și economiile occidentale traversează turbulențe, ideologia colectivistă redevine „cool”? Marx însuși scria că „istoria se repetă, prima dată ca tragedie, a doua oară ca farsă” — o remarcă pe care Turley o folosește, nu fără ironie, tocmai împotriva discipolilor lui Marx din prezent.
Context extins: fenomenul american nu e izolat. În Europa, discursul „bunurilor comune” gestionate central câștigă teren în paralel cu presiunile economice (inflație, îndatorare publică, dependență de subvenții), un tipar care, istoric, a precedat de fiecare dată o extindere a controlului statal asupra vieții private — indiferent de eticheta ideologică sub care s-a produs.
Sursă: ZeroHedge News (zerohedge.com)