Decarbonizarea României: cine a decis graba și cine profită

inistrul interimar al Apărării, Radu Miruță (USR), a recunoscut recent ceva ce rareori se spune public: criza energetică din România nu e doar despre secetă, ci despre șase ani de decizii guvernamentale care au închis capacități de producție „într-un ritm nebunesc”, fără a pune nimic funcțional în loc. Ceea ce oficial e prezentat drept efect al vremii nefavorabile ascunde, de fapt, un tipar de decizii politice repetate, sub guverne diferite, care au dus sistemul energetic național în punctul actual de fragilitate.

Declarația vine chiar din interiorul Cabinetului Bolojan — un guvern interimar care, la rândul lui, gestionează consecințele unor decizii luate cu mult înainte de instalarea sa. Coincidență sau nu, fostul ministru al Energiei alege să vorbească despre „gestionare proastă” abia acum, când presiunea politică asupra guvernului interimar e maximă și când populația e chemată să-și reducă consumul seara.

Cine a scris, de fapt, calendarul decarbonizării

Puțini români știu că Planul Național de Redresare și Reziliență — documentul care a stabilit ritmul accelerat de renunțare la cărbune — a fost redactat de Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene, sub coordonarea lui Cristian Ghinea (USR), în Guvernul Cîțu (PNL-USR-UDMR). Deși România s-a angajat oficial, prin legislația de decarbonizare, să elimine complet cărbunele abia până la 31 decembrie 2032 — la fel ca Germania (2038) sau Polonia (2049) — calendarul intern din PNRR a fost mult mai ambițios, prevăzând oprirea majorității capacităților mari încă din 2025-2026. Cine beneficiază de un calendar intern mai accelerat decât obligația legală reală? Este întrebarea pe care rapoartele oficiale evită să o pună.

Termocentrala Mintia: de la stat român la trust irakian

Termocentrala Mintia (Complexul Energetic Hunedoara), cu o capacitate de 1.285 MW, a fost oprită complet în martie 2021, sub Guvernul Cîțu. În august 2022, sub Guvernul Ciucă (PNL-PSD-UDMR), a fost vândută prin licitație publică pentru 91,2 milioane de euro fără TVA către Mass Global Energy Rom, filială a trustului irakian Mass Group Holding, cu sediul central în Iordania. Pe același amplasament se construiește acum o centrală pe gaze și hidrogen, investiție evaluată la 1,3 miliarde de euro, cu punere în funcțiune a primelor grupuri estimată pentru finalul lui 2026 și capacitate maximă de 1.700 MW abia în 2027. Cronologia ridică o întrebare simplă: de ce a fost oprită complet capacitatea românească înainte ca cea nouă, străină, să fie măcar în șantier avansat?

Oltenia: grupuri închise, altele „puse în rezervă”

La final de 2022, Grupul 3 Turceni și Grupul 7 Rovinari (câte 330 MW fiecare) au fost retrase din funcțiune. În 2023 au urmat Grupul 7 Turceni (330 MW) și Grupul 8 Ișalnița (315 MW). Deciziile au fost luate sub Guvernul Ciucă, prin OUG 108/2022 privind decarbonizarea, și continuate sub Guvernul Ciolacu (PSD-PNL). În prezent, Complexul Energetic Oltenia mai deține cinci grupuri funcționale, iar în urma renegocierii calendarului la Bruxelles, Rovinari 4, Rovinari 5 și Turceni 5 vor rămâne active până în 2030, în timp ce Rovinari 6 și Turceni 4 trec, din toamnă, în regim de rezervă „în caz de criză energetică” — ceea ce, observăm, este exact situația în care ne aflăm acum.

CET-urile locale, victime colaterale

CET Govora, care asigură agentul termic pentru Râmnicu Vâlcea, și-a redus capacitatea la jumătate din ianuarie 2026 — de la 200 MWe la 100 MW — pentru a respecta obligațiile de decarbonizare din PNRR, decizie comunicată de ANRE. O nouă centrală în cogenerare, investiție de 140 de milioane de euro derulată de asocierea Elsaco Electronic – Elsaco Engineering – Energomontaj, este în construcție și ar urma să fie finalizată în 2027, cu o capacitate de aproximativ 145 MWt și 52 MWe. Alte CET-uri din țară au fost închise fie din cauza Legii Decarbonizării, fie prin colaps financiar, sub Guvernul Ciolacu.

Minele din Valea Jiului, pe listă de așteptare

Minele de huilă Lonea și Lupeni sunt programate pentru închidere până la finalul lui 2026. Termocentrala Paroșeni urmează același drum până în 2030, iar minele Livezeni și Vulcan până în 2032. Toate se află în județul Hunedoara, în Valea Jiului — regiune care, de decenii, plătește prețul social al fiecărei reforme energetice decise la București sau Bruxelles.

Hidrocentralele blocate: ONG-uri versus stat

În paralel cu închiderea capacităților pe cărbune, o serie de proiecte hidroenergetice majore, multe începute în perioada comunistă, au fost blocate în instanță prin contestațiile organizațiilor Bankwatch și Declic, care invocă protecția ariilor naturale și a ecosistemelor acvatice. Hidroelectrica susține că unele dintre aceste proiecte — precum Răstolița — sunt finalizate în proporție de peste 90%, iar abandonarea lor înseamnă bani publici pierduți și securitate energetică națională slăbită exact în perioadele de deficit, cum e cea de acum. Parlamentul a adoptat o lege pentru a debloca șantierele începute înainte de 2007, contestată succesiv la CCR de USR și de asociații civice. În iunie 2026, CCR a respins definitiv contestațiile, declarând legea constituțională — dar litigiile din instanțele civile continuă, iar unele avize de mediu au fost suspendate din nou în apel. Ce nu se spune în comunicatele oficiale este cât de mult contribuie acest blocaj juridic prelungit, an de an, la deficitul de capacitate pe care astăzi îl resimte tot sistemul.

Privind în ansamblu cronologia — de la Cîțu la Ciucă, la Ciolacu și până la interimatul Bolojan — se observă un fir comun: fiecare guvern a continuat calendarul de închideri stabilit de precedentul, indiferent de culoarea politică, în timp ce alternativele promise au rămas, ani la rând, doar proiecte pe hârtie. Nu e o teorie, e un tipar documentat prin acte normative și date publice. Întrebarea care rămâne deschisă e cine a evaluat riscurile reale ale acestui ritm — și de ce avertismentele, dacă au existat, nu au ajuns niciodată la cunoștința publicului larg înainte ca centralele să fie deja stinse.

Sursă: Solid News (solidnews.ro)