Datoria SUA la 40 trilioane: cine minte prin omisiune

ficial, datoria națională a Statelor Unite tocmai a trecut pragul de 40 de trilioane de dolari, dublându-se în mai puțin de un deceniu — dar spectacolul politic din Washington, unde democrați și republicani își aruncă vina unii altora, ascunde de fapt un adevăr incomod: ambele tabere au construit împreună această bombă cu ceas fiscală, iar niciuna nu vrea să recunoască partea ei de vină.

Potrivit unei analize semnate de Veronique de Rugy pentru The Epoch Times, senatoarea democrată Patty Murray a numit recent reducerile de taxe republicane „cel mai mare factor unic” al datoriei din ultimii 25 de ani. Problema, spune autoarea, este că această cifră se bazează pe un punct de referință din 2001 complet nerealist — unul care proiecta surplusuri bugetare la nesfârșit, ca și cum boom-ul veniturilor de la finalul anilor ’90 ar fi urmat să dureze pentru totdeauna.

Cifrele pe care nimeni nu vrea să le pună alături

O comparație mai onestă, realizată de Jessica Riedl de la Brookings Institution, pune față în față bugetul real din 2000 cu cel din 2026. Rezultatul: reducerile de taxe au diminuat veniturile cu aproximativ 2% din PIB, în timp ce cheltuielile au crescut cu 5,7% — aproape de trei ori mai mult. Cu alte cuvinte, în ciuda tuturor reducerilor fiscale de după 2001, veniturile de astăzi se situează aproape de media istorică raportată la PIB. Cine a umflat de fapt balonul? Cheltuielile, nu taxele mai mici.

Congressional Budget Office proiectează o creștere suplimentară a cheltuielilor federale, de la 23,3% din PIB anul acesta la 24,4% în 2036. Ceea ce nu se subliniază suficient în dezbaterea publică este că principalii vinovați rămân programele de asistență socială (entitlements) și plățile de dobândă — nu apărarea sau cheltuielile discreționare, care de fapt se vor reduce ca procent din PIB.

Republicanii vorbesc, dar nu ating subiectul fierbinte

Autoarea amintește că, așa cum a documentat David Stockman în cartea sa din 1986, „The Triumph of Politics”, așa-zisa „Revoluție Reagan” nu a reformat cu adevărat sistemul de asistență socială, tocmai pentru că republicanii înșiși contribuiseră activ la extinderea lui în deceniile anterioare. Coincidență sau nu, istoria se repetă: republicanii care ani de zile au criticat Obamacare nu au reușit nici să-l abolească, nici să-i reformeze finanțele. Despre reforma Social Security și Medicare — subiectele cu adevărat costisitoare — nu se aude aproape nimic, în vreme ce ajustările „cosmetice” au vizat doar Medicaid și SNAP, exact în perioada în care taxele erau reduse.

Nu e o poveste nouă. Acum 26 de ani, administratorii Social Security estimau deja epuizarea fondurilor fiduciare în 2037, moment după care taxele de salarizare ar fi acoperit doar 72% din beneficii. Astăzi, aceeași instituție estimează epuizarea fondului pentru limită de vârstă în jurul anului 2032, cu doar 77% din beneficii acoperite ulterior. Cauzele sunt cunoscute de multă vreme: speranță de viață mai mare, natalitate mai scăzută, tot mai puțini lucrători per pensionar.

Cine beneficiază de „datoria ieftină”?

Potrivit lui Tom Church de la Hoover Institution, adevărata problemă fiscală a Medicare este că mai mult de jumătate din cheltuielile sale sunt acoperite acum din venituri generale ale bugetului — aproximativ 10 trilioane de dolari între 2026 și 2035, majoritatea din Partea B (asigurarea medicală pentru consultații și tratamente ambulatorii). O cifră uriașă, dar deloc surprinzătoare pentru cei care urmăresc dosarul de ani buni.

Autoarea observă că cei care au avertizat despre pericolul datoriei au fost multă vreme ridiculizați, mai ales în perioada dobânzilor scăzute, când se spunea că datoria „se rostogolește aproape gratuit” atâta timp cât creșterea economică depășește costul împrumutului. Realitatea, spune ea, este alta: chiar și dobânzile mici pe o datorie în explozie nu sunt niciodată cu adevărat ieftine, iar ideea că ratele vor rămâne scăzute la nesfârșit s-a dovedit o iluzie confortabilă.

Ce nu se spune direct: datoria e o promisiune, iar promisiunile se pot rupe

Concluzia cea mai incomodă a analizei este aceasta: datoria guvernamentală este, în esență, o promisiune de a genera surplusuri bugetare viitoare, iar valoarea reală a acestei datorii depinde de cât de mult cred investitorii în acea promisiune. Când Washingtonul a injectat aproximativ 5 trilioane de dolari în economie în perioada pandemiei, fără niciun plan clar de acoperire, piețele au reevaluat această promisiune — iar rezultatul a fost inflația din 2021-2022. Nu a fost, spune autoarea, o „furtună nenorocoasă”, ci reacția directă a pieței la un guvern care se împrumuta fără acoperire fiscală reală. Dobânzile mai mari care au urmat sunt încă resimțite astăzi.

Acest tipar — promisiuni fiscale nesusținute urmate de reajustări dureroase prin inflație — nu este exclusiv american. Aceleași mecanisme de „amânare a facturii” prin îndatorare și expansiune monetară au fost observate și în alte economii occidentale aflate sub presiune demografică și socială, ceea ce ridică întrebarea firească: este SUA doar primul domino vizibil dintr-un șir mai lung, sau un caz izolat? Riscul pe care Washingtonul pare să nu-l pună deloc în calcul, avertizează autoarea, nu este doar acela că dobânzile vor eroda tot mai mult bugetul, ci că deținătorii de obligațiuni vor înceta pur și simplu să mai creadă în promisiunea de surplusuri viitoare — moment în care ajustarea se va face, din nou, prin creșterea prețurilor.

Întrebarea rămasă deschisă, așa cum o formulează autoarea, este dacă politicienii care se declară acum „alarmați” de pragul celor 40 de trilioane vor face vreodată ceva concret pentru a opri valul de datorie — sau dacă acest prag va fi, la fel ca toate cele anterioare, doar un alt titlu de presă uitat repede.

Sursă: ZeroHedge News (zerohedge.com)