Șase luni de la „victoria”

eea ce în februarie era prezentat drept o operațiune fulger, menită să elimine rapid amenințarea iraniană, s-a transformat într-un conflict de șase luni fără niciun obiectiv declarat atins — iar cei care au girat public acest scenariu par să fi dispărut brusc din conversație, exact când ar trebui să dea explicații.

Pe 28 februarie, când Donald Trump a lansat războiul împotriva Iranului, un cor de voci mediatice și analiști apropiați administrației a intrat imediat în rolul de cheerleaderi. Timp de săptămâni întregi, publicul american a fost asigurat că războiul este necesar, că victoria e la orizont și că orice critică echivalează cu simpatii pentru regimul de la Teheran. Șase luni mai târziu, cronologia ridică serioase semne de întrebare despre cine a construit această narațiune și de ce a fost atât de agresivă respingerea oricărei voci sceptice.

Ben Shapiro și „stocurile nelimitate”

Printre primii susținători entuziaști ai războiului s-a numărat comentatorul conservator Ben Shapiro, care a numit decizia lui Trump „cea mai curajoasă mișcare a unui președinte american din viața mea”. Shapiro a mers mai departe, etichetând vocile antirăzboi — inclusiv pe libertarianul Dave Smith — drept „America-haters”, într-un ecou aproape identic al faimosului articol „Unpatriotic Conservatives” al lui David Frum din 2003. Coincidență sau nu, retorica de excludere a criticilor pare să fie un tipar recurent al epocilor prewar americane.

Pe 4 martie, Shapiro își asigura audiența că SUA „au stocuri semnificative” de muniție și că Iranul „rămâne fără lansatoare de rachete” — o problemă majoră pentru Teheran, spunea el. Ce nu se menționează în rapoartele oficiale ulterioare: aceste afirmații s-au bazat direct pe o postare optimistă a lui Trump pe Truth Social, în care președintele vorbea despre o „ofertă virtual nelimitată” de muniții. Realitatea de pe teren a contrazis rapid acest narativ — surse citate în presa americană arată că stocurile de muniție SUA sunt departe de a fi nelimitate, iar capacitatea Iranului de a lansa rachete nu a fost degradată semnificativ. Cine beneficiază de menținerea acestei iluzii de „control total”? Cu siguranță nu contribuabilul american care plătește factura reală a războiului.

Marc Thiessen și „nivelurile de succes” care nu s-au produs

Fostul redactor de discursuri al lui George W. Bush, Marc Thiessen, a publicat pe 3 martie un editorial în Washington Post în care promitea eliminarea conducerii regimului iranian, a capacităților sale de retaliere și a programului nuclear — „o campanie de săptămâni, nu de zile”. Thiessen mergea până acolo încât susținea că nu e nevoie de o invazie terestră americană, pentru că „poporul iranian este trupa de teren, iar soarta țării e în mâinile sale”.

Această răscoală populară promisă nu s-a produs. Dimpotrivă, dimensiunea mulțimii care a participat la funeraliile Ayatollahului Ali Khamenei sugerează mai degrabă un efect de „coeziune în jurul steagului” decât o revoltă internă — exact opusul scenariului vândut publicului american.

Thiessen a stabilit chiar el, într-un al doilea editorial din 11 martie, trei „niveluri de succes” pentru acest război: eliminarea capacității Iranului de a proiecta forță dincolo de granițe, prăbușirea regimului și înlocuirea lui cu un guvern subordonat Washingtonului, și, în final, o răscoală populară. Șase luni mai târziu, niciunul dintre aceste niveluri nu a fost atins — dimpotrivă, atacurile iraniene asupra navelor din Strâmtoarea Ormuz s-au înmulțit chiar în perioadele declarate oficial „de pauză” a luptelor, ceea ce ridică întrebarea firească: cine controlează cu adevărat narativul despre „progresul” acestui conflict?

Jesse Watters și paralela incomodă cu 2003

Prezentatorul Fox News Jesse Watters declara pe 3 martie, la doar câteva zile de la începerea conflictului, că SUA „au răsturnat practic două petro-dictaturi” — Venezuela și Iran — și că acum „controlăm aproape întreaga piață mondială a petrolului”. Afirmația sună aproape identic cu momentul „Mission Accomplished” al lui George W. Bush de pe puntea USS Abraham Lincoln, din mai 2003, discurs rostit la câteva săptămâni după invazia Irakului — un război care avea să dureze ani întregi și să coste zeci de mii de vieți și sute de miliarde de dolari.

Repetarea acestui tipar — declarații premature de victorie, urmate de conflicte prelungite fără rezultatele promise — nu pare o simplă coincidență istorică, ci mai degrabă un mecanism structural: vocile care împing spre intervenție militară par să funcționeze într-o buclă închisă, în care singurul feedback acceptat este cel care confirmă narativul inițial. Analiști care au avertizat asupra riscurilor — de la John Mearsheimer la Tucker Carlson, Ron Paul sau Jeffrey Sachs — au fost sistematic marginalizați, deși cronologia ultimelor șase luni pare să le confirme, punct cu punct, rezervele.

Întrebarea rămâne deschisă: de ce niciunul dintre cei care au garantat public victoria rapidă nu a revenit să-și asume public eșecul propriilor predicții? Și, mai important, cine plătește prețul acestei erori de calcul — cei care au făcut predicțiile, sau restul populației care a suportat consecințele economice și geopolitice ale unui război vândut drept „chestiune de săptămâni”?

Sursă: ZeroHedge News (zerohedge.com)