Petrol prin Hormuz: cine încasează 650.000$/zi din război

n timp ce lumea se uită la rachete și blocade navale, o categorie restrânsă de proprietari de nave-cisternă gigant încasează sume care ar fi părut fantastice acum un an: 647.000 de dolari pe zi pentru un singur transport de petrol pe ruta Arabia Saudită–China. Oficial, e vorba de „prime de risc”. Neoficial, cifrele ridică o întrebare simplă — cine profită concret de continuarea acestui conflict?

Potrivit datelor Baltic Exchange citate de Bloomberg, câștigurile pe ruta-reper pentru supertancurile VLCC (Very Large Crude Carrier) au atins joi un nivel record de 647.000 de dolari pe zi — de peste zece ori mai mult decât acum un an și cu aproape 27% peste pragul de 510.000 de dolari înregistrat cu doar zece zile în urmă. Progresia asta, în doar câteva zile, nu seamănă cu o fluctuație normală de piață.

Mai mult petrol iese din Golf, dar la un preț neoficial uriaș

Producătorii din Golful Persic transportă acum mai mult țiței prin Strâmtoarea Hormuz, în ciuda războiului continuu cu Iranul. Teoretic, asta ar trebui să reducă presiunea asupra ofertei globale de petrol. Practic, a creat o altă criză: lipsa navelor dispuse să-și asume riscul traversării.

Puțini armatori mai vor să-și trimită vasele prin Hormuz, iar exportatorii se bat pe un bazin tot mai mic de nave dispuse să accepte pericolul. Rezultatul este o primă extraordinară pentru oricine acceptă cursa — iar traversarea strâmtorii este, tot mai des, doar prima etapă a unui parcurs mult mai scump.

Producătorii au început să transfere țiței prin strâmtoare, apoi să-l mute pe alte tancuri în afara Golfului. Practic, se creează două facturi de transport separate: una pentru trecerea prin Hormuz și alta pentru drumul mai departe către Asia. Cine beneficiază de această dublare a costurilor de logistică? Cu siguranță nu consumatorul final.

Cifre care nu apar în rapoartele oficiale de piață

Directorul executiv al TotalEnergies, Patrick Pouyanne, a declarat săptămâna aceasta că mutarea unui singur transport prin Hormuz costă aproximativ 20 de milioane de dolari. Surse din piața de tancuri petroliere, citate de Bloomberg, spun că, între timp, costurile au crescut și mai mult — o cronologie care ridică semne de întrebare despre cât de „liberă” mai este, de fapt, această piață.

Nici traseele considerate „sigure” nu au scăpat de scumpiri. Un tanc petrolier care circulă din Oman către China cere acum aproximativ 220.000 de dolari pe zi, față de 131.000 de dolari cu o lună în urmă. Presiunea este amplificată de atacurile Houthi din Marea Roșie, care au forțat Arabia Saudită să redirecționeze o parte din barilii prin Marea Mediterană și în jurul Africii — adăugând aproximativ 30 de zile la voiajele către Asia. Coincidență sau nu, tocmai actorii care controlează flotele și rutele alternative sunt cei care beneficiază direct de aceste blocaje.

Există totuși semne că mai mult petrol reușește să iasă din Golf: traderii estimează fluxurile prin Hormuz la 6-8 milioane de barili pe zi, iar Goldman Sachs plasează volumele la aproximativ două treimi din nivelurile dinaintea războiului.

Context extins: geopolitica din spatele tarifelor de transport

Ceea ce nu se menționează suficient în rapoartele financiare seci este că această criză a tancurilor petroliere reflectă o realitate mai veche și mai amplă: controlul asupra rutelor maritime strategice a fost dintotdeauna o formă de putere geopolitică la fel de importantă ca rezervele de petrol în sine. Din perspectivă românească, aceste turbulențe globale ale prețului energiei se resimt direct — România a fost deja lider UE la creșterea prețurilor combustibililor în urma escaladării conflictului din Iran, o legătură pe care puțini o discută public, deși efectul asupra buzunarului românilor este imediat și concret.

Sursă: ZeroHedge News (zerohedge.com)