România, ultima la Educație în UE: cine pierde și cine nu vede

omânia cheltuiește cel mai puțin din toată Uniunea Europeană pentru educație — doar 3% din PIB — și, în același timp, apare printre statele cu cele mai ridicate rate declarate de violență asupra femeilor. Oficial, cele două cifre nu au nicio legătură. Dar coincidență sau nu, tocmai țara care taie cel mai agresiv din finanțarea școlilor este și cea în care aproape jumătate dintre femei spun că au trecut prin violență din partea unui partener.

Datele Eurostat publicate în august sînt fără echivoc: în 2023, România a alocat educației 3% din PIB, față de media europeană de 4,7%. Suedia a investit 6,8%, Finlanda 6,3%, Belgia 6,2%. Sub România nu mai stă nimeni — nici Grecia (3,3%), nici Malta (3,4%) nu coboară atît de jos. Ce nu se spune suficient de clar în rapoartele oficiale este că acest procent nu înseamnă doar salarii mai mici pentru profesori, ci un sistem întreg mai slab: infrastructură precară, acces limitat la consiliere, prevenție redusă a abandonului școlar, capacitate scăzută de intervenție acolo unde copiii cresc în medii vulnerabile.

Cifrele care ridică întrebări

Un alt sondaj european arată că aproximativ 49% dintre femeile din România care au avut un partener au experimentat, de-a lungul vieții, violență psihologică, fizică sau sexuală din partea acestuia. Violența psihologică este raportată de 45,5% dintre femeile din România, față de doar 29,9% media europeană — o diferență de 15 puncte procentuale care, cine știe de ce, nu face titluri mari în presa mainstream.

Cea mai relevantă statistică, prelucrată de Monitorul Social din datele Eurostat, arată o legătură directă cu nivelul de educație: 60,4% dintre femeile din România cu studii reduse (cel mult gimnaziale) declară că au fost victime ale violenței din partea partenerului intim. Procentul scade la 47,9% pentru cele cu educație medie și la 35,8% pentru cele cu studii superioare. Diferența de 25 de puncte procentuale între extreme nu e o simplă coincidență statistică — e un pattern pe care instituțiile îl cunosc, dar rareori îl leagă public de deciziile de finanțare a educației.

Ce spune OMS — și ce se omite din discuție

Organizația Mondială a Sănătății include explicit nivelul redus de educație printre factorii de risc asociați violenței din partea partenerului. Dar atenție: OMS nu spune că educația e singura cauză, ci că interacționează cu sărăcia, șomajul, consumul de alcool, normele culturale și slaba aplicare a legislației. Cu alte cuvinte, subfinanțarea cronică a educației nu creează singură fenomenul — dar îl întreține, pentru că privează exact acele instrumente (autonomie financiară, acces la informație, capacitate de a recunoaște abuzul) care ar putea rupe cercul.

Context extins care merită reținut: România se află de ani buni în plină criză bugetară — deficit de aproape 9% din PIB în 2024, măsuri de austeritate impuse de guvernul interimar, TVA majorat la 21%. Într-un asemenea climat, educația a fost aproape mereu prima linie tăiată, nu ultima. Cine beneficiază de un sistem educațional subfinanțat cronic, într-o țară unde 45% dintre gospodării abia fac față cheltuielilor? Nu e o întrebare retorică — e o întrebare despre priorități bugetare repetate, guvern după guvern, indiferent de coaliție.

Educația nu e vaccin, dar e armă

Ar fi o eroare să spunem simplist că mai puțini bani pentru școli produc automat mai multă violență domestică — chiar Suedia, cu cea mai mare finanțare din UE (6,8% din PIB), înregistrează niveluri ridicate de violență raportată. Fenomenul e complex, cu rădăcini culturale, instituționale și sociale. Dar cronologia și proporțiile românești ridică totuși un semn de întrebare legitim: de ce tocmai statul cu cea mai mică investiție în educație din întreaga Uniune Europeană se regăsește constant în topurile violenței asupra femeilor?

UNESCO subliniază că educația despre relații, egalitate și consimțămînt dezvoltă empatia și gîndirea critică — exact competențele care lipsesc atunci cînd un copil crește într-un mediu unde controlul e confundat cu grija, iar gelozia cu iubirea. Școala ar putea fi singurul loc unde acel model se contestă. Doar că, în România, acel loc primește sistematic cea mai mică bucată din bugetul public european.

Ce nu ne spun rapoartele oficiale, în cele din urmă, este simplu: subfinanțarea educației nu e doar o problemă de performanță școlară sau de salarii ale profesorilor. E o decizie politică repetată, an de an, care lasă generații întregi fără instrumentele necesare pentru a recunoaște abuzul, a ieși din el sau, mai bine, a nu-l reproduce.

Sursă: Solid News (solidnews.ro)