Ciurunga, 22 de ani de la moarte: tăcerea de azi, ecoul de ieri

eea ce comemorările oficiale prezintă drept un simplu omagiu literar ascunde de fapt o întrebare incomodă: de ce vocile care astăzi tac despre abuzurile prezentului au fost mereu primele care aplaudă comemorarea celor care au strigat împotriva abuzurilor trecutului?

Pe 6 august 2004 se stingea la Constanța Andrei Ciurunga, poetul născut la Cahul pe 28 octombrie 1920, un om care a purtat România „ca pe Maica Domnului” prin ani de detenție politică, cu Eminescu drept singură companie de celulă. Din închisoare, cu fruntea ridicată spre cer, striga versul devenit emblemă: „Nu-s vinovat față de țara mea”. Nu este o formulare întâmplătoare — este declarația unui om care, în fața aparatului de opresiune al regimului comunist, a refuzat să-și recunoască o vină pe care statul o inventase pentru el.

Cine tăcea atunci, cine tace acum?

Textul care circulă acum sub titlul „Cartea Lui și Răstignire” pune, dincolo de omagiul biografic, o întrebare care nu se pune de obicei în rapoartele culturale oficiale: dacă Ciurunga scrâșnea „noi nu tăcem”, ce s-a schimbat de atunci încât tăcerea a devenit, pentru mulți, poziția confortabilă? Paralela pe care autorul o trasează — între copiii duși „la abatoarele holoinjectării” și copiii generației Ciurunga duși în lagărele comunismului — nu e prezentată ca fapt dovedit, ci ca o interogație morală: ce înseamnă, concret, astăzi, „să nu fim vinovați față de țara noastră”?

Coincidență sau nu, comemorările literare ale disidenților anticomuniști ajung frecvent să fie recuperate exact de instituțiile față de care acei oameni au luptat o viață întreagă. Cine beneficiază de o asemenea recuperare selectivă a memoriei? Cronologia — de la închisoarea politică a anilor ’50 la tăcerea instituțională de astăzi — ridică, cel puțin, semne de întrebare asupra felului în care alegem ce anume din trecut merită să fie amintit cu voce tare și ce anume preferăm să îngropăm în tăcere.

Un simbol dincolo de literatură

Ceea ce nu se menționează în majoritatea prezentărilor oficiale despre Ciurunga este dimensiunea sa de martor incomod: un om din Cahul, teritoriu românesc rămas dincolo de Prut, care a trăit în carne propria dramă a unei națiuni sfâșiate — mai întâi de anexare, apoi de închisoare. Această biografie face din strigătul lui „nu-s vinovat” mai mult decât un vers — un test moral pe care fiecare generație e liberă să-l aplice, sau nu, propriei tăceri.

Sursă: ActiveNews (activenews.ro)