Dezarmarea din Irak, amânată din nou: cui îi convine?

n termen-limită care se mută pentru a doua oară în câteva luni nu e neapărat un semn de flexibilitate diplomatică — poate fi și simptomul unei presiuni externe care nu funcționează așa cum sperau arhitecții ei. Premierul irakian Ali al-Zaidi a anunțat, în declarații publicate pe 21 septembrie, o nouă amânare a dezarmării facțiunilor de rezistență din Irak, fixând ținta finală pentru 30 iunie 2027 — cu un an mai târziu decât termenul inițial de 30 septembrie 2026.

Anunțul a venit într-un interviu acordat cotidianului american New York Times, realizat sâmbătă la Bagdad, în care Zaidi a detaliat pentru prima dată planul pas-cu-pas pe care Washingtonul îl cere insistent de luni bune. „Nu este ceva opțional. Este o necesitate. Alții au vorbit despre asta și au dat înapoi. Au cedat presiunii sau altor interese. Pentru mine, această chestiune, alături de cea a corupției, este o chestiune de onoare”, a declarat premierul irakian.

El a mai adăugat: „Vrem să construim punți și legături economice între Irak și țările lumii. Sub acest guvern, Irakul va fi un punct de întâlnire, nu un punct de ostilitate. Armele trebuie limitate întâi, ca să poți construi o economie solidă.” Formulare frumoasă, dar care ridică o întrebare simplă: de ce termenul s-a mutat deja o dată, și cine garantează că nu se va mai muta?

Cronologia care ridică semne de întrebare

Planul, așa cum l-a descris Zaidi pentru NYT, prevede o perioadă inițială de 90 de zile în care facțiunile nu ar lansa niciun atac și ar avea asigurarea că nu vor fi atacate de forțele americane. Abia după această perioadă ar începe predarea efectivă a armelor, procesul urmând să se încheie pe 30 iunie 2027. Potrivit NYT, rezistența ar „împinge” de fapt pentru o amânare și mai lungă, până la finalul anului viitor — deci nici acest nou termen nu pare bătut în cuie.

Chiar publicația americană numește noul calendar „ambițios”, iar diplomați regionali și oficiali de securitate irakieni citați de aceasta îl descriu drept „extrem de precar” și „imposibil de respectat pe timp de război”. Coincidență sau nu, aceste rezerve vin exact în momentul în care Washingtonul a ridicat tonul.

Ce nu se menționează în rapoartele oficiale

Zaidi susține că planul va face ca facțiunile de rezistență să „nu mai existe ca entități independente” — luptătorii urmând să se alăture individual Unităților de Mobilizare Populară. Ce nu se explică suficient de clar în relatările oficiale este cât de mult din această presiune vine, de fapt, din exterior. Administrația președintelui american Donald Trump a adoptat o abordare mult mai coercitivă decât predecesorii săi, intensificând în ultimele luni presiunea asupra Bagdadului pentru dezarmarea rapidă a facțiunilor.

Potrivit relatărilor, Washingtonul ar fi îngheţat programe de securitate cu Irakul și ar fi blocat livrări de dolari către țară la începutul acestui an — o formă de presiune financiară care rareori apare în titlurile principale, dar care spune mult despre cine ține, de fapt, șubul balanței. Cine beneficiază de o dezarmare rapidă a facțiunilor pro-iraniene? Răspunsul evident este Washingtonul și aliații săi regionali, dar și grupurile rivale din interiorul Irakului care ar putea umple vidul de putere.

Miza reală: retragerea trupelor americane

Grupurile de rezistență irakiene au cerut o retragere completă a trupelor americane, nu retragerea „tranzitorie” convenită între Washington și Bagdad, care prevede trecerea SUA de la un rol „de luptă” la unul „consultativ” — păstrând totuși o prezență militară în țară. Această nuanță, adesea trecută cu vederea, arată că „retragerea” anunțată public nu este, de fapt, o retragere completă.

În contextul mai larg, aceste facțiuni au provocat pagube importante activelor americane din Irak în perioada culminantă a războiului ilegal americano-israelian împotriva Iranului. Ele au susținut militar și Gaza pe durata conflictului din regiune și au desfășurat operațiuni ca răspuns la crimele de război israeliene din Liban — elemente care plasează dezarmarea cerută de SUA într-un tablou geopolitic mult mai larg decât simpla „stabilitate internă” invocată oficial.

Rămâne de văzut dacă termenul din iunie 2027 va rezista presiunilor din ambele direcții, sau dacă va deveni, la fel ca precedentul, doar o altă etapă într-un joc de amânări calculate.

Sursă: ZeroHedge News (zerohedge.com)