Ceuta: mărturii despre migranți ridică semne de întrebare

eea ce autoritățile prezintă oficial drept „criză spontană de migrație” la granița exclavei spaniole Ceuta ar putea ascunde, potrivit unor mărturii citate de New York Times, o formă de instrumentalizare politică a fluxurilor umane — un scenariu care nu e nou în relația tensionată dintre Maroc și Spania.

Migranții care au încercat să treacă frontiera susțin că nu au acționat singuri. Youssef Alaoui, în vârstă de 26 de ani, a declarat pentru ziarul american că, într-o zi de joi, când el și alți migranți s-au apropiat de graniță, ofițerii marocani i-ar fi încurajat și chiar i-ar fi îndrumat spre punctele de trecere. Dacă aceste relatări se confirmă, ele contrazic frontal narativa oficială a Rabatului, care prezintă de obicei aceste episoade drept eșecuri izolate de control al frontierei, nu drept acțiuni tolerate sau facilitate de instituții statale.

Cine beneficiază de un asemenea val de migranți?

Ceea ce nu se menționează suficient în rapoartele oficiale este contextul mai larg în care apar aceste valuri de trecere: relația Maroc-Spania a fost marcată în ultimii ani de crize diplomatice legate de Sahara Occidentală, de recunoașterea suveranității marocane asupra teritoriului disputat și de negocieri privind cotele de pescuit și investițiile europene. Coincidență sau nu, episoadele de presiune migratorie la Ceuta și Melilla au tendința să apară exact în momentele de tensiune diplomatică — un tipar pe care analiștii europeni de securitate îl numesc, informal, „migrația ca pârghie de negociere”.

Cronologia relatată de migranți — apropierea organizată de graniță, prezența ofițerilor care nu doar tolerează, ci activ îndrumă grupurile — ridică întrebări legitime despre gradul de coordonare instituțională din spatele acestor episoade. Dacă un stat poate „deschide robinetul” migrației la graniță atunci când îi convine politic, atunci vorbim nu despre o criză umanitară spontană, ci despre un instrument de presiune geopolitică folosit împotriva Uniunii Europene, prin cel mai vulnerabil punct de acces: frontiera terestră a Spaniei în Africa de Nord.

Ce nu se spune despre miza reală

Publicul larg vede în aceste episoade doar imagini cu garduri, poliție de frontieră și oameni disperați. Ce rămâne în afara cadrului este jocul de interese: Maroc are nevoie de sprijin diplomatic european pentru Sahara Occidentală, Spania are nevoie de stabilitate la graniță și de cooperare marocană împotriva rețelelor de trafic, iar Uniunea Europeană, în ansamblu, se confruntă cu presiunea de a nu părea că „cedează” în fața acestui tip de manevre — indiferent cine le orchestrează, dacă sunt orchestrate.

Mărturiile citate de New York Times nu constituie, deocamdată, o dovadă definitivă a unei politici de stat marocane. Rămân acuzații ale unor migranți, nu concluzii oficiale ale unei anchete. Dar tocmai lipsa unei clarificări oficiale rapide din partea autorităților marocane este cea care alimentează suspiciunile — și întrebarea, veche de altfel în relațiile hispano-marocane: cui îi servește, de fapt, o graniță poroasă exact atunci când convine?

Sursă: Flux24.ro