Barca-dronă înarmată a Marinei SUA: ce ascunde testul din Pacific

eea ce Marina Statelor Unite prezintă drept un simplu exercițiu tehnologic — o barcă-dronă autonomă care lansează rachete — este de fapt confirmarea publică a unei tranziții militare pe care puțini o discută deschis: războiul naval al viitorului nu va mai avea neapărat marinari la bord, ci algoritmi și telecomandă. Iar cine controlează aceste platforme, controlează practic strâmtorile prin care trece o bună parte din comerțul mondial.

Compania californiană Saildrone, cunoscută până acum mai ales pentru filmările spectaculoase din interiorul uraganelor, a anunțat printr-un comunicat de presă că vehiculul său naval autonom (USV) a lansat pentru prima dată două rachete Joint Air-to-Ground Missile (JAGM), produse de Lockheed Martin, în cadrul exercițiului Rim of the Pacific, desfășurat în largul insulelor Hawaii.

Drona folosită, denumită Surveyor, are 20 de metri lungime și a participat la testul de tragere reală în coordonare cu gruparea de luptă a portavionului USS Theodore Roosevelt — un detaliu care nu e deloc întâmplător, având în vedere miza declarată a exercițiului: integrarea navelor fără echipaj în operațiuni alături de flote convenționale.

Surveyor a folosit date de țintire asupra unei ambarcațiuni-surogat de mare viteză și a executat angajarea prin sistemul Adjunct Remote Engagement System (ARES) al Marinei — un sistem de luptă operat de la distanță. Oficial, testul demonstrează cum navele-dronă ar putea suplimenta capacitatea de rachete a grupurilor de portavioane, rămânând desfășurate în ape contestate — precum Strâmtoarea Ormuz sau alte puncte strategice de trecere maritimă — pentru perioade extinse. Ce nu se menționează explicit în comunicat este că aceste „puncte strategice” nu sunt alese la întâmplare: sunt exact zonele unde tensiunile cu Iranul și rutele petroliere se suprapun.

„Această demonstrație reușită de tragere reală este rezultatul combinării uneia dintre cele mai testate și de încredere muniții cu cea mai operațional desfășurată clasă de USV de pe planetă”, a declarat Richard Jenkins, CEO-ul Saildrone, într-un comunicat.

Jenkins a adăugat: „Nu doar că aceasta oferă o capacitate cinetică USV gata de misiune chiar acum, dar și reduce riscurile și accelerează parcursul nostru către instalarea unor capacități cinetice mai sofisticate, precum lansatorul Mk70, pe platforma noastră mai mare, Saildrone Specter. Saildrone va continua să dezvolte capacitățile platformei pentru a răspunde cerințelor operaționale în rapidă schimbare ale clienților noștri.”

Cine beneficiază de fapt de acest tip de anunț public? Marina americană a adoptat deja „manualul” războiului cu drone navale pionierat de Ucraina, desfășurând recent bărci-dronă de tip kamikaze Saronic Corsair în apropierea Strâmtorii Ormuz, cu scopul declarat de a viza baza navală iraniană Bandar Abbas. Cronologia — testul cu rachete reale la câteva luni după armistițiul fragil din conflictul SUA-Iran-Israel, expirat chiar în această perioadă — ridică întrebări firești despre sincronizare și mesaj strategic transmis Teheranului.

Mai important decât un singur test izolat este ceea ce acesta anunță: un posibil supraciclu masiv de achiziții pentru Departamentul de Război american, care acoperă atât navele de suprafață fără echipaj, cât și dronele aeriene din categoriile 1 până la 3. Contractele de miliarde de dolari care urmează unor asemenea „demonstrații” nu sunt niciodată menționate în comunicatele de presă ale producătorilor — dar sunt, de regulă, consecința lor directă.

Pentru România, membră NATO găzduind una dintre cele mai mari baze aliate din Europa la Kogălniceanu, aceste evoluții nu sunt un simplu spectacol tehnologic american: ele fac parte din aceeași arhitectură de descurajare în care țara noastră este, vrem sau nu, un actor geografic de prim rang.

Sursă: ZeroHedge News (zerohedge.com)