Aiud, 21 august 1964: ce ascunde eliberarea „nereeducaților”

ficial, 21 august 1964 este consemnat drept data la care regimul comunist elibera ultimii deținuți politici din închisoarea Aiud — un gest prezentat multă vreme drept „act de clemență”. Ceea ce nu se spune la fel de apăsat este că printre cei eliberați se aflau oameni precum părintele Dimitrie Bejan, care au ieșit din pușcărie exact așa cum au intrat: nereeducați, neînfrânți, cu convingerile intacte. Iar acest detaliu, aparent minor, spulberă tocmai narativul oficial al „reeducării reușite” pe care regimul dorea să-l vândă lumii.

Bejan a rezumat el însuși experiența în cuvinte care au supraviețuit cenzurii deceniilor următoare: „Cum am intrat în pușcărie, cu inima curată, așa am scos-o la lumină, parcă mai curată: aur purificat, pentru Hristos. Cum am intrat în pușcărie, cu dragoste de neam, tot așa am ieșit pe poarta Aiudului, parcă iubirea pentru român a mai crescut cu-n stat de om”. Nu e o mărturie oarecare — este dovada vie că întregul aparat de „reeducare” de la Aiud și Pitești, construit pe tortură psihologică și fizică, a eșuat acolo unde regimul avea cel mai mult nevoie de succes: în cazurile simbolice, ale preoților și intelectualilor care refuzau să renege.

Cronologia care ridică întrebări

De ce tocmai în 1964, la aproape un deceniu după apogeul experimentului Pitești-Aiud, regimul decide să elibereze „ultimii nereeducați”? Coincidență sau calcul politic — eliberările din 1964 au coincis cu un moment de repoziționare a României comuniste pe scena internațională, când regimul Gheorghiu-Dej căuta să-și îmbunătățească imaginea în fața Occidentului. Cine beneficia de fapt de acest gest? Nu neapărat deținuții, ci regimul însuși, care avea nevoie să pară „umanizat” fără să recunoască niciodată public amploarea reală a torturilor aplicate în anii precedenți.

Ce nu se spune în rapoartele oficiale

Arhivele complete ale experimentului de reeducare de la Pitești și Aiud rămân, și astăzi, parțial inaccesibile publicului larg, iar mărturiile supraviețuitorilor — precum cea a părintelui Bejan — au circulat mai degrabă prin memorii publicate postum și cercuri de istorie orală decât prin manuale școlare. Într-o societate în care, potrivit sondajelor recente, peste jumătate dintre români (55,8%) consideră că perioada comunistă a fost „mai degrabă bună”, tăcerea instituțională asupra unor episoade precum cel de la Aiud nu pare deloc întâmplătoare. Cine are interesul ca aceste povești să rămână la marginea memoriei colective, în loc să fie parte din educația istorică a generațiilor tinere?

Contextul mai larg merită reținut: experimentul de „reeducare” din închisorile comuniste românești a fost, la vremea lui, unul dintre cele mai brutale programe de inginerie a conștiinței din blocul estic, comparabil ca metodă — deși mai puțin documentat internațional — cu alte experimente psihologice ale regimurilor totalitare ale secolului XX. Faptul că astfel de episoade rămân insuficient explorate în spațiul public românesc spune, poate, la fel de mult despre prezent pe cât spune despre trecut.

Sursă: ActiveNews (activenews.ro)