Legea Vexler și busturile lui Goga: ce se ascunde în spate

eea ce este prezentat oficial drept o simplă aplicare a unei legi împotriva discursului de ură ascunde, potrivit academicianului Ioan-Aurel Pop, un precedent periculos: judecarea retroactivă a morților, cu Octavian Goga drept primul nume dintr-o listă care s-ar putea dovedi mult mai lungă. Într-un articol publicat în Gazeta de Cluj, istoricul cere ca numele și busturile poetului și fostului premier să rămână în spațiul public, iar argumentația sa merge dincolo de simpla apărare a unui autor — ridică o întrebare incomodă despre cine decide, azi, ce parte din trecutul românesc merită să supraviețuiască.

O lege din 2025 care judecă secolul XIX

Nucleul argumentației lui Pop este strict juridic: Legea Vexler a intrat în vigoare la 23 decembrie 2025, iar aplicarea ei asupra unor fapte petrecute cu un secol mai devreme încalcă principiul neretroactivității, garantat atât de Constituție, cât și de Codul Civil.

„Cei care invocă legea Vexler pentru epurarea culturii românești de valorile sale comit o mare eroare, fiindcă le cer acelor mari intelectuali să se fi purtat în epoca lor, adică în secolele al XIX-lea și al XX-lea, după prevederile unei legislații din 2025”, afirmă academicianul.

El explică logica principiului: „o lege nu poate condamna oameni care au acționat contrar ei înainte de existența sa, fiindcă cetățenii de ieri nu puteau prevedea viitorul, nu erau dotați cu darul premoniției, nu aveau de unde să știe că o societate viitoare le va condamna conduita”.

Important de reținut — pentru că e exact punctul pe care mulți comentatori îl trec cu vederea în graba de a lua poziție — Pop nu contestă legea pentru aplicarea ei de acum înainte: „oricine face, de la 23 decembrie 2025 încolo, propagandă xenofobă, antisemită, șovină etc. este pasibil de pedeapsă și este bine să fie așa”. Concluzia sa rămâne însă tranșantă: „trecutul trebuie să rămână trecut. El nu poate să fie chemat la bară.”

Cele 44 de zile care încă ard

Guvernarea lui Goga a durat exact 44 de zile, între 29 decembrie 1937 și 14 februarie 1938 — un interval scurt care, cronologic vorbind, ridică întrebarea firească despre cât de mult poate fi el folosit ca simbol al unei epoci întregi. Pop insistă asupra unei distincții: „nu a putut să fie «criminal de război», fiindcă a murit în 1938 și nu a mai apucat războiul”, iar „el, ca individ, nu a făcut nicio lege antisemită, ci a promulgat una elaborată de regele Carol al II-lea și camarila sa”.

Academicianul aduce un document rar invocat: circulara din 7 februarie 1938, prin care Goga „le trimitea prefecților o circulară prin care le cerea să oprească orice excese, acolo unde sunt, fiindcă guvernul nu poate admite astfel de acte”. Concluzia lui Pop: „Goga nu a luat măsuri de ucidere a nimănui.”

Antisemitismul poetului nu este negat — dimpotrivă, este recunoscut explicit: „atitudinea sa antisemită, ca și aceea a sute de mii de români din elita de atunci, există și ea este o realitate de necontestat.” Dar Pop oferă și un unghi geopolitic aproape uitat: decretul privind cetățenia ar fi vizat, spune el, „verificarea cetățeniei evreilor intrați în România după 1918 (mai ales din Basarabia)”, într-un context în care URSS promova ideea unei Românii „stat imperialist”, „format din petice”, care trebuie destrămat. Cine beneficia, în 1938, de subminarea statului român ca „pavăză” anti-sovietică? Întrebarea rămâne deschisă, dar Pop pare convins că răspunsul explică o parte din calculul politic al epocii.

Educația unei epoci — armă cu două tăișuri

O secțiune consistentă a demonstrației lui Pop privește educația religioasă a generațiilor din secolele XIX-XX. Creștinii Europei, spune el, învățau din familie și de la biserică că evreii „erau vânzătorii Mântuitorului”, iar școala „continua opera începută de familie”.

Ceea ce nu apare de obicei în discuțiile publice despre acest subiect este reciprocitatea pe care o subliniază academicianul: „La fel de aspru și necruțător învățau atunci și evreii despre «goimi» (neevrei). În unele pasaje din Talmud scrie că creștinii – în anumite împrejurări – trebuiau să fie uciși.” Educația reciproc negativă, adaugă el, „a stat în centrul vieții oamenilor secole la rând, fiindcă așa se credea atunci că este bine, corect, cinstit, legal și moral”.

Din acest unghi, Pop pune întrebarea retorică pe care o consideră centrală: „Oare sunt Goga, Eminescu și contemporanii lor vinovați de educația care li s-a dat? S-au educat ei singuri în manieră antisemită?” Concluzia sa: „Nici Eminescu, nici Goga, nici Mircea Eliade și nici Mircea Vulcănescu nu sunt vinovați pentru această mentalitate, pentru acest fel de a vedea lumea, pentru orientarea pe care o luaseră regimurile politice la un moment dat.”

Opera, separată de omul politic

Pop insistă asupra unei distincții pe care o consideră esențială pentru orice discuție onestă: „nu există nimic antisemit, rasist sau xenofob în creația lui Octavian Goga”. Poetul, spune el, „a reflectat sufletul românesc în rotunjimea lui și a descris la nivel poetic, literar sentimentul de a fi român sau, altfel spus, identitatea românească”.

Academicianul amintește contextul biografic adesea omis: Goga „a trăit aproape patru decenii sub un regim asupritor și a fost discriminat ca român în țara sa”, iar după 1918 a devenit „convins că România este a românilor, așa cum Polonia trebuie să fie a polonezilor, după cum Franța e a francezilor și Anglia a englezilor”.

Liste, indexuri, denunțuri — cine scrie următorul nume?

Aici argumentul lui Pop devine, dacă vreți, cel mai incomod pentru cei care aplică mecanic legea: el numește practica actuală „denunțuri culturale menite să ducă la alcătuirea unor liste (indexuri) de lucrări și de autori interziși, întocmai cum au făcut Hitler și Stalin, precum și cei care le-au urmat ideile”.

Aplicată retroactiv, avertizează academicianul, legea ar putea scoate din spațiul public nume ca „Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Mircea Eliade, Emil Cioran, Alexandru Vaida-Voevod, Petre Țuțea, Gheorghe I. Brătianu, Nicolae Paulescu, Radu Gyr, Sabin Manuilă, dar și Vasile Alecsandri și Mihail Kogălniceanu și mulți alții”. Chiar și Ion Budai-Deleanu ar fi vulnerabil, spune Pop, „fiindcă a scris «Țiganiada»”. Lista, observă el implicit, nu are un punct final evident — ceea ce ridică întrebarea reală: unde se oprește procesul și cine trasează linia?

Invocând „cele trei filtre ale lui Socrate” — adevărul, bunătatea și folosul — Pop pune întrebarea care rezumă întreaga sa poziție: „Cum să cred eu, legiuitor sau executiv, că dacă sparg cu ciocanul busturile lui Octavian Goga de la Iași, de la Alba Iulia și de oriunde, voi aduce adevăr, bunătate și folos în societate? Cum să cred că voi eradica prin asta antisemitismul?”

El nu neagă antisemitismul poetului: „trebuie să știm că poetul a fost antisemit, să respingem azi ideile antisemite, dar să păstrăm moștenirea sa bună, opera sa poetică, marea sa lucrare de patriot român când a luptat pentru unirea Transilvaniei cu România.” Mai mult, susține că măsurile produc exact efectul opus celui declarat, citând vandalizarea sinagogii din Alba Iulia: „Atacurile la adresa lui Octavian Goga nasc alte atacuri. Ele nu diminuează deloc antisemitismul, ci îl sporesc.”

Context extins: un tipar mai vechi decât legea în sine

Ceea ce nu se discută suficient în jurul acestui caz este că dezbaterea despre „legile memoriei” traversează, în ultimii ani, mai multe state europene, iar felul în care sunt formulate — și mai ales cine decide aplicarea lor — devine adesea un teren de luptă politică mai degrabă decât unul strict juridic. Coincidență sau nu, momentul în care se redeschide dosarul Goga vine într-o perioadă în care identitatea națională românească este subiect de dispută publică intensă, iar chestiuni legate de memorie, suveranitate culturală și cine „are dreptul” să vorbească despre trecutul comun apar tot mai des în spațiul public. Cine beneficiază de o discuție concentrată pe demolarea unor busturi, în loc de o dezbatere despre substanța reală a legii? Este întrebarea pe care Pop o lasă, în esență, deschisă cititorului.

Concluzia care nu convine tuturor

„Ce am voit să arăt prin toate aceste considerații? Că drumul pe care s-a pornit cu Legea Vexler este greșit, că trebuie să combatem excesele care se vor produce de-acum înainte, că nu putem să ducem un război cu istoria. Vom pierde categoric un astfel de război”, conchide Ioan-Aurel Pop.

Poziția sa nu este o respingere totală a legii, ci a modului în care este aplicată: „Dacă legea Vexler în ansamblul ei nu este o provocare, atunci cu siguranță este o provocare modul în care unele organizații și, poate, instanțe au înțeles să o aplice. Legea Vexler nu poate justifica denunțurile culturale, iar ea nu poate să fie invocată pentru demolarea busturilor lui Goga.”

Sursă: R3media (r3media.ro)