„Totul va ieși la iveală”

n timp ce operațiunile militare americane în Iran se apropie de o rezoluție favorabilă, reacțiile din interiorul establishment-ului politic occidental devin din ce în ce mai stranii — aproape ca și cum anumite cercuri ar prefera eșecul. Coincidență sau semn al unei fracturi mai adânci în structurile de putere transatlantice?

James Howard Kunstler, comentator politic american cunoscut pentru analizele sale neconvenționale, pune întrebarea pe care mass-media tradițională o evită: de ce segmente semnificative ale stângii progresiste par să dorească înfrângerea propriei țări? Răspunsul său: pentru că aceste facțiuni consideră administrația Trump drept un obstacol în calea agendei lor de restructurare socială și economică a Americii.

Dar ce ar însemna, de fapt, o „rezoluție favorabilă” a conflictului cu Iranul? Kunstler o definește simplu: un Iran care renunță la amenințările nucleare și la sponsorizarea operațiunilor teroriste globale. Ceea ce nu se discută în reportajele mainstream este cât de aproape pare să fie acest scenariu — și ce prețuri economice este dispus Teheranul să plătească înainte de capitulare. Dacă regimul iranian ar opri acum, ar putea păstra infrastructura energetică funcțională și ar evita colapsul economic complet. Întrebarea rămâne: cine beneficiază de prelungirea conflictului?

Kunstler susține că paradigma în care Iran funcționa ca stat-canalie s-a prăbușit — și aici devine interesant. El menționează „influența malignă a matricei bancare și de intelligence britanice MI6″, sugerând că Marea Britanie nu a fost niciodată un adevărat aliat al Americii. O afirmație incendiară, dar care ridică întrebări legitime despre dinamica reală a „relației speciale” anglo-americane. Cronologia deciziilor NATO din ultimele luni — refuzul de a permite SUA folosirea bazelor pentru operațiuni aeriene asupra Iranului — pare să susțină această teză. NATO, organizația pentru care America plătește cea mai mare parte a bugetului, devine astfel „patru litere moarte”, cum o numește autorul.

Pe plan geopolitic mai larg, președintele Donald Trump a reușit, potrivit analizei, să rearanjeze echilibrul de putere cu o rapiditate surprinzătoare. China — a cărei inițiativă Belt and Road părea de neatins cu șase luni în urmă — se află acum într-o poziție fragilă: expulzată din America de Sud, cu aprovizionarea cu petrol incertă, și cu sistemele de apărare antirachetă livrate Iranului dovedite ineficiente. Ce nu se spune în rapoartele oficiale: de ce Beijing nu a intervenit pentru a ajuta la deblocarea Strâmtorii Hormuz? Răspunsul ar putea fi mai complex decât simpla prudență diplomatică.

Trump a anunțat că ar putea călători în Pakistan în acest weekend dacă există documente de semnat cu Iranul — o mișcare diplomatică neobișnuită care sugerează negocieri în culise mult mai avansate decât recunosc sursele publice. Între timp, Israelul și Libanul au anunțat o armistițiu de zece zile pentru a clarifica viitorul Hezbollah-ului. Fără sprijin financiar iranian, Hezbollah nu mai poate plăti muniții sau salarii luptătorilor — practic, organizația devine inoperabilă. Un Orientul Mijlociu pașnic? Scenariul părea de neconceput acum un an.

Dar Kunstler sugerează că adevărata bătălie abia începe — nu în Iran, ci în America însăși. Cu situația externă stabilizată, Trump ar putea să se concentreze pe ceea ce autorul numește „psihopatia Partidului Democrat” și „demolarea normelor politice” cu asistența „Deep State-ului birocratic și lumii subterane a ONG-urilor”.

Aici cronologia devine fascinantă: Directorul Serviciilor Naționale de Informații, Tulsi Gabbard, tocmai a trimis referiri penale către Departamentul de Justiție pentru doi actori cheie din primul impeachment Trump: fostul Inspector General al Serviciilor de Informații Michael Atkinson și agentul CIA „whistleblower” Eric Ciaramella — un nume pe care mass-media americană încă se teme să-l pronunțe. De ce această teamă persistentă? Ce conexiuni ar putea fi dezvăluite?

Impeachment-ul legat de „apelul telefonic din Ucraina” a fost, susține Kunstler, o falsificare completă de la început până la sfârșit — o conspirație criminală care implică un cast mult mai larg: actualul senator Adam Schiff (pe atunci președinte al Comitetului de Informații din Cameră), fostul Secretar de Stat Mike Pompeo, directorul CIA Gina Haspel, Președintele Curții Supreme John Roberts și practic întreg personalul ambasadei americane din Kiev de la acea vreme. Toți au mințit despre ceva. Dosarul se află acum pe biroul Procurorului General Interimar Todd Blanche. Poate fi pur și simplu ignorat?

Se zvonește că în săptămânile următoare, Trump pregătește ceea ce Kunstler numește „o orgie de declasificare” a probelor descoperite de DNI Gabbard în sedițiile seriale orchestrate de revoluționarii color americani din ultimul deceniu. Declasificarea prezidențială ar ocoli procesul obișnuit — anevoios și lung — de obținere a permisiunilor de la fiecare agenție implicată. Probele ar merge direct la procurorii federali, inclusiv la Jason Reding Quiñones, Procurorul SUA pentru Districtul de Sud al Floridei, care conduce acum un mare juriu la Fort Pierce pe tema farselor RussiaGate.

Mulți dintre actorii acelei episoade trădătoare au fost implicați și în crimele ulterioare împotriva națiunii: frauda electorală din 2020, „insurecția” provocată de agenți federali la Capitoliu pe 6 ianuarie, comitetul fals al Camerei creat pentru a pretinde că o investighează, raidul de la Mar-a-Lago, multiplele procese împotriva lui Trump din 2024, campania de cenzură și nenumăratele perfidii ale administrației „Joe Biden”, inclusiv invazia masivă de imigranți ilegali.

„Totul va ieși la iveală acum, într-un flux copleșitor de vărsături canalizat în procese reale”, scrie Kunstler. Singura întrebare care rămâne: va determina revelarea masivă a adevărului milioanele de americani spălați pe creier cu succes să-și recalibreze în sfârșit mințile asupra a ceea ce a fost perpetrat împotriva țării lor?

Ceea ce nu se discută în analizele convenționale este efectul de dominó al acestor dezvăluiri potențiale. Dacă probele declasificate confirmă existența unei conspirații coordonate care a traversat multiple administrații și agenții, întreaga arhitectură a puterii instituționale americane ar putea fi supusă unei reevaluări fundamentale. Cine beneficiază de menținerea secretului — și cine pierde dacă adevărul iese la lumină?

Întrebările rămân deschise. Dar cronologia evenimentelor — de la impeachment-uri la raiduri, de la cenzură la procese orchestrate — sugerează un model care depășește coincidența. Timpul va arăta dacă „fluxul copleșitor de vărsături” anticipat de Kunstler va ajunge vreodată în fața publicului american. Sau dacă va fi, din nou, îngropat sub straturi de „siguranță națională” și „interese superioare”.