China denunță planul naval SUA în Hormuz: cui îi folosește?

eijing a condamnat oficial un presupus plan american de blocare navală a porturilor iraniene în Strâmtoarea Hormuz — ceea ce mass-media prezintă drept „răspuns la amenințarea nucleară”, dar care, dacă te uiți la cronologie și la cine depinde de petrolul din Golf, arată mai degrabă ca un levier economic împotriva Chinei decât o măsură de securitate.

Ministerul de Externe chinez a declarat că orice blocare a Strâmtorii Hormuz — prin care tranzitează aproximativ 21% din petrolul mondial și peste 30% din importurile energetice ale Chinei — ar reprezenta o “încălcare gravă a dreptului internațional” și o “amenințare directă la adresa stabilității globale”. Declarația oficială nu menționează, desigur, că o asemenea blocare ar lovi în plin economia Chinei, care importă anual peste 500 de milioane de tone de petrol, majoritatea din Orientul Mijlociu.

Propunerea americană, dezvăluită de surse din Departamentul Apărării, ar implica desfășurarea a cel puțin două grupuri de luptă cu portavioane în zona Golfului Persic pentru a impune o “carantină navală” împotriva Iranului, oficial motivată de programul nuclear iranian. Coincidență sau nu, planul vine exact în momentul în care China și Iranul și-au intensificat cooperarea strategică — inclusiv un acord de 25 de ani semnat în 2021, prin care Beijingul investește 400 de miliarde de dolari în schimbul accesului prioritar la resurse energetice.

Ceea ce nu se menționează în rapoartele oficiale: Strâmtoarea Hormuz nu e doar o rută comercială — e jugulara energetică a Asiei. O blocare ar afecta nu doar Iranul, ci întreaga regiune: Emiratele Arabe Unite, Kuwait, Qatar, Arabia Saudită. Dar cel mai mare perdant ar fi China, care ar fi forțată să plătească prețuri mai mari pentru petrol din surse alternative (Rusia, Venezuela) sau să-și reconsidere alinierea geopolitică.

Analiștii independenți observă că un astfel de scenariu ar reprezenta, în fapt, un “blockade-by-proxy” împotriva Chinei — fără a declara război deschis, dar cu efecte economice similare. Întrebarea pe care nimeni nu o pune oficial: dacă scopul real e oprirea programului nuclear iranian, de ce nu s-a recurs la același tip de presiune în cazul Coreei de Nord, care are deja arme nucleare funcționale? Diferența? Coreea de Nord nu controlează o arteră prin care trec zilnic 17 milioane de barili de petrol.

Beijingul a avertizat că va “lua toate măsurile necesare” pentru a proteja interesele sale comerciale și energetice, fără a detalia ce înseamnă asta concret. Dar cronologia ridică semne de întrebare: în ultimele șase luni, China a intensificat exercițiile navale în Marea Chinei de Sud, a extins prezența militară în Djibouti (lângă Strâmtoarea Bab el-Mandeb, cealaltă arteră critică) și a semnat acorduri de cooperare militară cu Pakistan și Oman — țări care flanchează Strâmtoarea Hormuz.

Cine beneficiază de fapt de o escaladare în Golf? Producătorii americani de petrol de șist, care ar vinde la prețuri mai mari. Industria de apărare, care ar justifica noi contracte. Și, nu în ultimul rând, orice actor interesat să slăbească economia chineză fără a trage un glonț. Coincidență? Poate. Sau poate e exact ceea ce arată: un joc de șah energetic în care piesele sunt flote, dar miza e cine controlează economia globală în următorii 20 de ani.