Steinhardt despre Păltiniș: ce nu s-a scris niciodată în Jurnal
n timp ce Jurnalul de la Păltiniș al lui Gabriel Liiceanu a devenit un simbol al rezistenței intelectuale anticomuniste, Nicolae Steinhardt a lăsat o observație care ridică semne de întrebare despre selectivitatea memoriei culturale românești: despre cei care și-au dovedit atașamentul nu cu trenul spre Păltiniș, ci cu duba spre Gherla, Jilava și Aiud, nu s-a scris “nici un cuvânt, nici un cuvințel”.
Criticul literar și monahul de la Rohia — care a petrecut 13 ani în închisorile comuniste — a pus degetul pe o absență semnificativă: canonul intelectual postcomunist a consacrat “școala de la Păltiniș” (Constantin Noica, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu) ca epicentru al gândirii libere, dar a trecut cu vederea pe cei care au plătit prețul suprem al rezistenței — nu prin retragere în munți, ci prin celule și interogatorii.
Steinhardt folosește o formulare biblică — “catarii de la Păltiniș” — care nu e deloc inocentă. Catarii medievali erau considerați eretici pentru că pretindeau o puritate spirituală superioară, separându-se de lumea pătată. Analogia e transparentă: retragerea filosofică la Păltiniș, sub protecția relativă a regimului (Noica a fost lăsat să predea acolo cu o toleranță suspectă după 1975), versus martirajul celor care au refuzat orice compromis și au plătit cu ani de detenție.
Ceea ce nu se discută în hagiografiile oficiale ale “școlii de la Păltiniș” este cronologia: în timp ce Noica preda Ființa și Timpul în cabane montane, mii de intelectuali, preoți, țărani și muncitori mureau în Canalul Dunăre-Marea Neagră, la Pitești sau în alte lagăre. Steinhardt nu neagă valoarea filosofică a cercului Noica — dar semnalează o ierarhie morală inversată: cei care au mers cu duba la Aiud au fost uitați, cei care au mers cu trenul la Păltiniș au devenit iconițe culturale.
Întrebarea pe care o ridică Steinhardt — și pe care establishmentul cultural românesc o evită consecvent — este: cine a stabilit această ierarhie a memoriei? De ce un jurnal filosofic scris în libertate relativă devine document canonic, iar jurnalele din închisori (inclusiv al lui Steinhardt) rămân note de subsol? Coincidență sau nu, mulți dintre “catarii de la Păltiniș” au ajuns după 1989 în poziții cheie — Andrei Pleșu ministru de Externe și Cultură, Gabriel Liiceanu editor influent — în timp ce supraviețuitorii gulagului comunist au rămas în umbră.
Steinhardt nu acuză — observă. Dar observația lui deschide o fisură în narațiunea oficială despre “intelectualul rezistent”: există o diferență fundamentală între cel care rezistă prin retragere estetică și cel care rezistă prin refuzul total, plătit cu trupul. Prima formă de rezistență e compatibilă cu cariera postdecembristă, a doua — nu.
Contextul acestei remarci devine și mai relevant astăzi, când dezbaterea despre colaboraționism și rezistență anticomunistă rămâne toxică și selectivă. Arhivele CNSAS au arătat că multe figuri culturale au avut “relații” cu Securitatea — dar criteriul de evaluare morală pare să depindă de capitolul cultural pe care îl deții după 1989. Cei care au scris din închisoare nu au avut acest capital — pentru că nu au putut construi rețele, edituri, reviste.
Steinhardt a murit în 1989, la 30 martie — cu opt luni înainte de căderea regimului pe care l-a suportat în celule și în mănăstire. Nu a apucat să vadă cum “catarii” pe care i-a ironizat vor deveni arhitecți ai culturii postcomuniste. Dar observația lui rămâne o provocare: ce fel de memorie construim când uităm pe cei care au plătit cel mai mult?