Libia: cine închide robinetul petrolului tocmai acum?

n timp ce Libia încearcă să convingă lumea că a devenit din nou o destinație sigură pentru investiții petroliere de zeci de miliarde de dolari, o mână de gardieni înarmați a demonstrat în doar câteva ore cât de fragilă e de fapt toată construcția — și cine are, în realitate, ultimul cuvânt asupra robinetului.

Compania Națională de Petrol a Libiei (NOC) a amenințat cu declararea forței majore după ce membri ai forței de securitate însărcinate oficial cu protecția infrastructurii petroliere au închis o vană de pe conducta principală și au oprit producția la două zăcăminte. Producția s-a oprit complet la câmpurile Hamada și Tahara, precum și la o stație de pompare, după ce membri ai Gărzii Instalațiilor Petroliere au închis vana de pe conducta de țiței Hamada-Zawiya, a anunțat NOC marți.

Oprirea ar putea să se extindă. Garda a anunțat că va impune reduceri parțiale de producție timp de o săptămână la mai multe alte câmpuri, inclusiv Wafa, Al-Khamsa și El Feel. Dacă cererile nu sunt satisfăcute, va urma o oprire totală.

Ce cere, de fapt, Garda? Nu bani direcți, ci ceva mult mai interesant din punct de vedere structural: transferul ei financiar și administrativ de la Ministerul Apărării către Compania Națională de Petrol, plus un calendar clar pentru finalizarea acestei mutări. Cu alte cuvinte, o luptă pentru control instituțional asupra celei mai valoroase resurse a țării — purtată nu prin negocieri diplomatice, ci prin întreruperea fizică a fluxului de petrol.

NOC a declarat că ar putea invoca forța majoră dacă vana rămâne închisă sau dacă opriri similare lovesc și alte câmpuri petroliere.

Nimic nou sub soare, s-ar putea spune. Libia a mai trecut prin asta. Grupuri politice, facțiuni armate și lucrători au folosit în mod repetat câmpurile petroliere, conductele și terminalele ca pârghie de negociere încă din 2011, de la răsturnarea lui Muammar Gaddafi. Ce nu se menționează suficient de des în rapoartele oficiale este că această „instabilitate cronică” nu e un accident — e, de fapt, singura formă de leverage pe care diverse facțiuni interne o au împotriva unui guvern central slab și a unor investitori străini nerăbdători.

Cronologia ridică totuși întrebări: perturbarea vine exact în momentul în care Libia încearcă să împingă producția mult mai sus. Producția a urcat la aproximativ 1,4 milioane de barili pe zi, cel mai ridicat nivel din ultimul deceniu și mai bine. NOC vizează 1,6 milioane bpd până la finalul lui 2026 și 2 milioane bpd la începutul anilor 2030 — cifre care, pentru a deveni realitate, necesită între 36 și 40 de miliarde de dolari în investiții străine, potrivit președintelui NOC, Masoud Suleman.

Companiile internaționale s-au grăbit deja să revină. Libia a semnat anul acesta acorduri de explorare și partajare a producției cu Repsol, Turkish Petroleum, Eni, QatarEnergy și MOL, în urma primei mari runde de licențiere din ultimii 17 ani. BP, Shell, Exxon și Chevron urmăresc și ele o revenire pe piață. NOC a primit o alocare de 2 miliarde de dolari prin bugetul Libiei pe 2026 pentru a-și susține planurile de producție.

Cine beneficiază de fapt de acest tip de instabilitate „controlată”? Nu e o întrebare retorică. Cu miliarde de dolari în joc și cu marile companii petroliere occidentale revenind pe teren după un deceniu de absență, fiecare oprire de producție — chiar și una locală, provocată de o gardă nemulțumită — devine o carte de negociere pentru cine controlează, în realitate, robinetul: guvernul central, facțiunile armate regionale sau actorii externi care finanțează redresarea sectorului.

Problema e mult mai veche decât actualul val de investiții: câmpurile capabile să producă mai mult petrol rămân vulnerabile la cine controlează, fizic, vana. Și atâta timp cât acest lucru rămâne adevărat, orice cifră de producție anunțată la Tripoli trebuie citită cu un semn de întrebare atașat.

Sursă: ZeroHedge News (zerohedge.com)