Ipocrizia „Russia, Russia”

uvernele occidentale și presa mainstream au petrecut ani întregi acuzând Rusia de „interferență electorală” în alegerile americane din 2016 — dar când oficiali canadieni admit deschis, în 2026, că vor influența alegerile de mid-term din SUA, tăcerea comentatorilor care odată strigau „Russia, Russia, Russia” e asurzitoare. Cine beneficiază de această selectivitate a indignării? Aceasta e întrebarea pe care puțini jurnaliști occidentali par dispuși să o pună.

Un „stat vasal” care se comportă ca un rival geopolitic

Președintele Trump a subliniat repetat o contradicție structurală: Canada depinde de armata americană pentru securitate și cere acces preferențial pe piața americană, dar în același timp cenzurează surse de știri americane, restricționează bunurile americane și critică deciziile de politică externă ale SUA. Când fostul premier Justin Trudeau a mers la Mar-a-Lago după realegerea lui Trump în 2024, principala lui grijă a fost să blocheze un comerț cu adevărat reciproc între cele două țări — obiectiv urmărit de Trump încă din primul mandat, care a dus la înlocuirea NAFTA cu USMCA. Trudeau i-a spus lui Trump că Canada nu poate supraviețui economic fără barierele comerciale actuale împotriva SUA. Replica lui Trump — că o țară care nu poate exista fără „bunăstarea” americană funcționează de facto ca un stat american — a declanșat un scandal internațional.

Ceea ce nu se menționează suficient în rapoartele oficiale despre acest episod este contextul mai larg: stabilirea lui Mark Carney, fost guvernator al Băncii Canadei și al Băncii Angliei, ca prim-ministru, exact în momentul în care establishmentul canadian avea nevoie de o figură capabilă să „țină piept” lui Trump. Coincidență sau calcul strategic? Cronologia ridică întrebări.

De la bancher central la aliat al Beijingului

De la instalarea sa, Carney a lucrat sistematic pentru a strica relația cu Washingtonul: a întărit legăturile economice cu China comunistă, a descris Canada ca o extensie a Europei vechi, a promis să „apere” Groenlanda de eventuale pretenții americane, a susținut Ucraina în războiul cu Rusia pe care Trump vrea să-l încheie, și a numit constant Statele Unite un partener „nesigur și periculos”. A declarat că Canada e într-un „război” economic cu SUA și a încurajat cetățenii canadieni să adopte o ostilitate deschisă față de americani.

Aceste poziții ar avea, poate, sens dacă Canada nu ar fi atât de dependentă economic și militar de Statele Unite. Dacă Carney vrea să întărească China comunistă pe cheltuiala Americii, nu poate să se aștepte simultan la termeni comerciali preferențiali din partea SUA — și nici la protecție militară americană, mai ales într-un moment în care sistemul de apărare antirachetă „Golden Dome” pentru America de Nord depinde de controlul operațional asupra Groenlandei.

Chrystia Freeland și „strategia gogoașă”

Chrystia Freeland, negociatoarea comercială canadiană care a încercat să păstreze tarifele unilaterale în timpul primului mandat Trump, servește acum ca consilier neplătit pentru „reconstrucția infrastructurii” al președintelui ucrainean Volodymyr Zelenski — rol pe care unii îl descriu, fără menajamente, drept supravegherea fluxurilor financiare de război din Ucraina. Săptâna trecută, Freeland a acuzat public Statele Unite că tratează Canada ca pe un „stat vasal”.

Ce nu ne spun sursele oficiale este că Freeland susține deschis o „strategie a gogoșii” (Donut Strategy): dacă nu poți influența Casa Albă direct, mergi în jurul ei și manipulezi direct electoratul american. Ministra canadiană a industriei, Mélanie Joly, colaborează activ cu democrați proeminenți din SUA pentru a submina politicile comerciale ale lui Trump. Premierul Ontario, Doug Ford, a promis explicit că va interveni în alegerile americane de mid-term — și, pe lângă asta, i-a transmis public lui Trump un mesaj de o vulgaritate rar întâlnită între aliați oficiali.

Unde e indignarea de acum patru ani?

Aici intervine contradicția centrală: presa corporatistă care a insistat ani la rând asupra „interferenței electorale ruse” tratează cu o tăcere aproape complicitară admisiile deschise ale oficialilor canadieni privind manipularea alegătorilor americani. Niciun comentator nu murmură „Canada, Canada, Canada”. Cine beneficiază de această asimetrie a atenției mediatice? Există vreo legătură structurală între rețelele care au promovat narativul „Russia Collusion” și cele care ignoră acum interferența canadiană?

Contextul devine și mai interesant când analizăm rolul britanic: spionul MI6 Christopher Steele a construit dosarul fals pe care s-a bazat ancheta Mueller, iar „experta în Rusia” Fiona Hill a depus mărturie împotriva lui Trump în cadrul procedurii de impeachment legată de Ucraina, insistând că Rusia a „interferat” în 2016. Întrebarea rămâne deschisă: vor reveni Steele și Hill să depună mărturie despre interferența canadiană din 2026? Puțini se așteaptă la asta.

Un tablou mai larg

Dincolo de disputa comercială punctuală, episodul canadian se încadrează într-un model recurent al ultimului deceniu: narativul „amenințării externe” pare aplicat selectiv, în funcție de cine e ținta politică a momentului, nu de gravitatea reală a faptelor. Pentru un public român obișnuit să audă despre „dezinformare rusă” ca amenințare existențială, contrastul cu tăcerea privind interferența unui aliat NATO oficial — Canada — merită, cel puțin, o notă de scepticism sănătos.

Sursă: ZeroHedge News (zerohedge.com)