Aurul olandez fuge din SUA: ce ascunde graba băncilor centrale

anca centrală a Olandei a mutat, în liniște și fără anunț prealabil, aproape 90 de tone de aur din SUA și Canada către Marea Britanie — o operațiune finalizată deja înainte ca publicul să afle de ea. Oficial, motivul e „pregătirea pentru criză”. Neoficial, cronologia și compania în care se află Olanda ridică o întrebare simplă: de ce fug tot mai multe bănci centrale europene din America exact acum?

Guvernatorul DNB, Olaf Sleijpen, a explicat mutarea prin nevoia de „reziliență”: „Cu această relocare, am îmbunătățit tranzacționabilitatea rezervelor noastre de aur. Ne așteptăm să nu fie nevoie să le folosim niciodată, dar trebuie să ne întărim reziliența și pregătirea”, a declarat el. Aproximativ 25% din rezervele stocate în New York și Ottawa au fost transferate la Londra în cursul verii, iar Olanda păstrează acum 30,8% din cele 612,4 tone de aur ale sale la centrul de numerar din Zeist, lângă Amsterdam.

Ministrul de Finanțe Eelco Heinen a confirmat că pregătirile pentru transfer nu au fost dezvăluite decât după finalizarea procesului — motivul invocat fiind „interesul public vital”. Cu alte cuvinte: decizia a fost luată, executată și abia apoi comunicată. Nu e ilegal, dar nici nu e genul de transparență care inspiră încredere necondiționată.

Franța a făcut-o prima — și a scos un profit uriaș

Olanda nu e prima. În 2025, Banca Franței a retras 129 de tone de aur, evaluate atunci la 15 miliarde de dolari, din seifurile americane, înlocuindu-le cu lingouri noi păstrate la Paris. Fostul guvernator Francois Villeroy de Galhau a insistat că decizia nu a fost politică, invocând motive pur tehnice legate de standardele lingourilor. Vânzarea a generat însă un câștig de capital „excepțional” de 11 miliarde de euro, bani care — spune Banca Franței — aparțin „tuturor cetățenilor francezi”. Rezervele franceze rămân la 2.437 de tone.

Coincidență sau tendință? Între timp, în Germania, Michael Jager, șeful Asociației Europene a Contribuabililor, cere de multă vreme repatrierea aurului german, argumentând că „Trump este imprevizibil” și că metalul „nu mai este sigur” în SUA. Bundesbank deține circa 3.350 de tone de aur, dintre care 1.236 de tone — aproape 37% — stau încă la New York. Președintele Bundesbank, Joachim Nagel, a respins public aceste temeri, asigurând că aurul este „păstrat în siguranță” la Fed New York și că SUA „s-ar afecta cel mai mult pe sine” dacă ar pune vreodată sub semnul întrebării acest statut legal. Declarația sună liniștitor — dar și puțin ca o promisiune care se face doar atunci când cineva chiar se îngrijorează de contrariul.

Ce spune Goldman Sachs despre „riscul de concentrare geografică”

Nu doar băncile centrale mici se agită. Goldman Sachs a semnalat recent că „locația rezervelor de aur ale băncilor centrale pare să fie tot mai importantă pentru administratorii de rezerve” — o formulare diplomatică pentru ceea ce, în termeni simpli, înseamnă neîncredere crescândă în stabilitatea sistemului financiar american.

Banca Angliei rămâne custodele preferat (57% dintre administratorii de rezerve, conform World Gold Council), în timp ce Fed New York rămâne relevant pentru acces rapid la piață, swap-uri și leasing. Riscul, subliniază analiștii, este unul politic: înghețarea sau restricționarea accesului, exact ce s-a întâmplat cu aurul Venezuelei la Banca Angliei în 2018 — un precedent pe care puțini îl mai aduc în discuție public, dar pe care băncile centrale cu siguranță nu l-au uitat.

Repatrierea completă nu este însă soluția implicită — seifurile naționale sunt costisitoare pentru băncile mai mici și înlocuiesc un tip de risc cu altul. Soluția aleasă de majoritate: diversificarea între Banca Angliei, Fed New York, BIS, Banca Franței și, tot mai frecvent, China — o strategie care reduce expunerea la o singură jurisdicție, păstrând în același timp lichiditatea.

China cumpără, prețul aurului urcă — cine beneficiază?

În ciuda tuturor acestor mutări geografice, un lucru rămâne limpede: băncile centrale nu renunță la aur, ba din contră. NowCast-ul Goldman Sachs estimează cumpărăturile băncilor centrale în iunie la 57 de tone, echivalentul a circa 100 de tone lunar pe bază sezonieră ajustată — triplu față de media de dinainte de 2022, care era de doar 17 tone. China rămâne cel mai mare cumpărător identificabil.

Un aflux de 32 de tone de aur monetar către Londra pare mai degrabă un transfer de custodie decât o vânzare, având în vedere o creștere de 98 de tone a deținerilor oficiale străine la Banca Angliei. Goldman menține prognoza sa de 4.900 dolari/uncie pentru finalul lui 2026, presupunând achiziții oficiale de aproximativ 50 de tone lunar în 2026 și 40 de tone în 2027 — un trend alimentat, spun analiștii, de diversificarea rezervelor țărilor emergente după înghețarea activelor Rusiei în 2022.

Prețul aurului a recuperat deja circa 10% față de minimul de la mijlocul lui iulie, revenind peste 4.400 de dolari, pe fondul cererii tot mai mari din partea investitorilor și al așteptărilor reduse privind majorările de dobândă ale Fed.

Rămâne de văzut dacă această mișcare colectivă de retragere a aurului din SUA — Olanda, Franța, presiunile din Germania — este doar o chestiune tehnică de „lichiditate” și „reziliență”, sau semnul unei neîncrederi tot mai profunde în arhitectura financiară condusă de dolar. Așa cum spune chiar Banca Olandei: aurul rămâne „ancora de încredere” — întrebarea e în cine, de fapt, nu mai are atâta încredere.

Sursă: ZeroHedge News (zerohedge.com)