Legea nescrisă a Washingtonului: de ce Trump ar putea pierde Congresul

eea ce Casa Albă prezintă drept o simplă rundă electorală de rutină ascunde de fapt un tipar istoric aproape imposibil de evitat: de zeci de ani, partidul aflat la Casa Albă pierde teren în alegerile de la jumătatea mandatului, indiferent cine ocupă Biroul Oval sau ce промite în campanie. Iar datele arată că administrația Trump nu are motive să spere într-o excepție.

În noiembrie, republicanii controlează simultan Camera Reprezentanților, Senatul și Casa Albă — o poziție de forță pe hârtie, dar una pe care istoria electorală americană o tratează, de regulă, ca pe un semnal de alarmă. Aprobarea prezidențială și cea a Congresului se află aproape de minime istorice, iar războaiele purtate de administrația Trump nu se bucură de popularitate în rândul electoratului.

Doar doi președinți au scăpat de blestem

Conform datelor Statista (Katharina Buchholz), bazate pe cifrele The American Presidency Project, doar doi președinți din epoca modernă au reușit fie să-și extindă reprezentarea partidului în ambele camere ale Congresului la midterms, fie măcar să nu piardă teren: Bill Clinton, în al doilea mandat, și George W. Bush, în primul — acesta din urmă reușind chiar să răstoarne Senatul în favoarea sa, păstrând totodată Camera, la doar un an după 11 septembrie 2001. Coincidență sau nu, singura excepție notabilă din ultimele decenii coincide cu un moment de traumă națională fără precedent, care a unit temporar electoratul în jurul liderului de la putere.

Dincolo de aceste două cazuri, șirul de eșecuri e lung și consistent — ceea ce ridică întrebarea: cine beneficiază, de fapt, de acest tipar structural al democrației americane?

Trump, deja lovit o dată de acest tipar

Președintele Donald Trump nu este străin de acest fenomen. În primul său mandat, între 2017 și 2020, Partidul Republican a pierdut 41 de locuri în Camera Reprezentanților la midterms din 2018 — una dintre cele mai mari pierderi din 1960 încoace — ceea ce a dus la pierderea controlului asupra camerei, în timp ce republicanii au reușit totuși să câștige două locuri în Senat, păstrându-l.

Predecesorul și succesorul său, Joe Biden, a avut parte de un scenariu similar în 2022: democrații au pierdut doar 9 locuri în Camera Reprezentanților, însă rezultatul final a fost identic — controlul camerei a fost pierdut, iar Senatul a rămas totuși în mâinile lor.

Un tipar care se repetă, indiferent de partid sau context

Cronologia ridică semne de întrebare asupra oricărei explicații simpliste. În 2010, Barack Obama a pierdut controlul Camerei Reprezentanților la doar doi ani de la instalare, iar în al doilea său ciclu de midterms a suferit un nou eșec major, pierzând și Senatul. Bill Clinton, în 1994, a pierdut controlul ambelor camere ale Congresului la jumătatea primului său mandat și nu le-a mai recâștigat timp de șase ani, în ciuda câștigurilor obținute la al doilea sondaj de midterms. Iar George W. Bush, după succesul din primele midterms, a avut parte de un adevărat dezastru patru ani mai târziu, pierzând ambele camere în 2006, pe fondul consecințelor uraganului Katrina și al războiului din Irak.

Ce nu se menționează suficient în rapoartele oficiale este că acest tipar pare să funcționeze aproape independent de calitatea administrației sau de contextul geopolitic — cu singura excepție relevantă legată de un șoc național de proporția 9/11. Restul crizelor majore — războaie, uragane, recesiuni — nu par să fi schimbat semnificativ soarta electorală a partidului de la putere, ci mai degrabă au accelerat-o.

Ce rămâne: economia și percepția publică

Excluzând factorul de „unitate națională” declanșat de atacuri teroriste, rămân doar doi predictori serioși pentru rezultatul midterms-urilor: rata de aprobare a președintelui și starea economiei. Ambele, notează sursa citată, nu par să lucreze în favoarea lui Trump în perspectiva alegerilor din noiembrie.

Într-un context mai larg, tiparul american de „pedepsire” sistematică a partidului aflat la guvernare — indiferent de circumstanțe — spune ceva și despre fragilitatea contractului electoral din democrațiile occidentale în general: alegătorii par să reacționeze mai puțin la politici concrete și mai mult la o frustrare acumulată, greu de cuantificat, dar ușor de exploatat politic de partidele de opoziție. Un fenomen care nu este, de altfel, complet străin nici de dinamica politică din România ultimilor ani, unde crizele guvernamentale repetate au erodat constant încrederea în puterea aflată la butoane, indiferent de culoarea politică.

Sursă: ZeroHedge News (zerohedge.com)