Amnezia colectivă COVID: de ce ni s-a cerut să uităm totul

eea ce oficial este prezentat drept „revenirea la normalitate” după pandemie ascunde, de fapt, un fenomen mult mai tulburător: o societate întreagă a ales, sau a fost condusă să aleagă, să șteargă din memorie doi ani care i-au schimbat radical viața. Un jurnalist britanic, John MacLeod, povestește în The Critic cum a găsit recent, într-un sertar de noptieră, măștile pe care le-a purtat între 2020 și 2022 — și cât de puțin își mai amintește din acea perioadă. Nu e o coincidență izolată: e un tipar care ridică semne de întrebare despre modul în care societățile procesează traumele impuse de sus.

Autorul descrie primele săptămâni de panică din 2020 — lipsa dezinfectantului, a săpunului și a măștilor, cozile disciplinate la supermarket, aplauzele săptămânale pentru sistemul sanitar britanic (NHS), pe care, paradoxal, populația era îndemnată să nu-l folosească. A urmat o penurie greu de explicat: hârtie igienică, apoi făină, drojdie, ouă. Restaurante și magazine închise, multe pentru totdeauna. Nunți anulate, înmormântări la care nu s-a putut participa, verighete gravate cu date greșite.

Luni fără formă, ani șterși din memorie

MacLeod, care se descrie ca având o memorie „bardică” — capabilă să recheme detalii exacte din 1976 sau 2002 — recunoaște că perioada martie 2020–aprilie 2022 este pentru el un gol. Autoizolat la Edinburgh, îngrijind doi părinți vârstnici, unul bolnav de cancer, s-a resemnat la un moment dat cu ideea că va muri de COVID. Își spăla mâinile până le rănea; cunoștințe de-ale sale își dezinfectau cumpărăturile sau se dezbrăcau în hol înainte de a intra în casă.

Nicola Sturgeon, pe atunci prim-ministru al Scoției, apărea zilnic la televizor cu „lecturete” transmise live, fără ca rivalii ei politici să aibă vreun drept de replică. Într-un moment pe care autorul îl compară direct cu propaganda nord-coreeană, postul STV a difuzat online imagini cu copii scoțieni repetând „Mulțumesc, Nicola, că ne ții în siguranță” — material retras rapid după un val de critici. Cine beneficiază de o asemenea coregrafie mediatică într-o criză sanitară? Întrebarea rămâne, cel puțin, incomodă.

Cifre care contrazic narativul oficial al haosului

Contrar percepției că Marea Britanie a gestionat catastrofal pandemia, autorul citează date conform cărora, în termeni de decese în exces, Regatul Unit a stat mai bine decât Italia, Spania, Grecia, SUA și majoritatea Europei centrale și estice — doar cinci țări europene au avut rezultate mai proaste, opt mai bune. Vârsta medie a deceselor COVID a fost 82 de ani, într-o urgență națională care a lovit cel mai dur, de fapt, copiii și adulții tineri — nu prin virus, ci prin efectele colaterale ale restricțiilor.

Ceea ce nu se menționează în rapoartele oficiale este contrastul cu Suedia, țara care a refuzat lockdown-ul total și a înregistrat cele mai mici decese în exces din Europa. Autorul mai notează o eroare structurală: planurile britanice de pregătire pentru pandemie, elaborate în 2011, fuseseră gândite pentru un scenariu de gripă, nu pentru un virus respirator transmis predominant aerian — o confuzie inițială despre transmiterea prin obiecte („fomite”) versus transmiterea aeriană, care a costat, potrivit textului, mai multe vieți de copii prin neglijență domestică decât a costat virusul însuși.

De ce nu există filme despre COVID?

Aici textul original ridică observația cea mai interesantă: marile evenimente istorice — Al Doilea Război Mondial, asasinarea lui Kennedy, criza abdicării regelui Edward al VIII-lea — au generat decenii de filme, cărți, drame. Pandemia de SIDA, care a ucis mai mulți americani tineri decât războiul din Vietnam, a inspirat opere ca „It’s a Sin” (2021). COVID-19, în schimb, nu are practic nicio urmă culturală semnificativă — nici filme, nici romane majore. Coincidență sau nu, pandemia și modul în care a fost gestionată nu au fost nici măcar temă de discuție în campania electorală britanică din 2024, în ciuda deciziilor economice enorme luate în numele ei.

Autorul observă, de asemenea, o „reticență evidentă” în mediile oficiale de a discuta originile virusului — sugerând că explicația „un animal la piața din Wuhan” ar putea fi mult mai simplificată decât realitatea. Această reticență, spune el, are un precedent istoric tulburător.

Precedentul din 1918: gripa spaniolă și amnezia colectivă

Pandemia de gripă spaniolă din 1918-1919 a ucis, la nivel global, aproximativ 30 de milioane de oameni, dintre care cel puțin 550.000 doar în SUA — 195.000 în numai 31 de zile. Filadelfia a rămas fără sicrie, cadavrele fiind adunate noaptea cu căruțe, în scene comparate cu Ciuma Neagră. Medicul Victor Vaughan avertiza în toamna acelui an că, dacă epidemia își continuă „rata matematică de accelerare”, civilizația ar putea dispărea de pe fața Pământului. Nu s-a întâmplat — epidemia s-a stins de la sine până în martie 1920, pur și simplu epuizând populația infectabilă.

Și totuși, nu există literatură sau cinema semnificativ despre gripa spaniolă. Istoricul Alfred W. Crosby remarca încă din 1998 acest paradox: evenimentul trăiește în memoria individuală a familiilor, dar nu în memoria colectivă a societății — „cel mai mare mister”, spunea el, este cum am putut uita ceva atât de îngrozitor. Reacția colectivă, spunea Crosby, a fost pur și simplu să șteargă amintirea, pentru că era prea înspăimântătoare pentru a fi dusă mai departe — dar rămâne, ca un fel de neliniște de fond.

Context extins: fenomenul amneziei colective post-traumatice nu e nou și nu e specific britanic — se repetă de fiecare dată când o criză sanitară sau economică majoră implică decizii politice greu de justificat retrospectiv. Cine beneficiază de faptul că populațiile „aleg” să nu mai discute despre deciziile de lockdown, despre originile virusului sau despre costurile economice reale? Întrebarea rămâne deschisă, iar tăcerea instituțională de pretutindeni — nu doar în Marea Britanie — merită, cel puțin, urmărită cu atenție.

Sursă: ZeroHedge News (zerohedge.com)