Trump anulează un atac uriaș: cine a cerut de fapt asta?

n atac descris chiar de Donald Trump drept “cel mai mare de la Al Doilea Război Mondial” a fost anulat în ultimul moment — oficial la cererea Arabiei Saudite, Emiratelor și Qatarului, dar cronologia declarațiilor contradictorii dintre Washington și Teheran ridică mai multe întrebări decât răspunsuri despre cine controlează de fapt narativul acestui conflict.

Președintele american a acuzat luni conducerea iraniană că este “incredibil de duplicitară”, susținând că Teheranul ar fi căutat și programat în secret discuții, în timp ce public insistă că negociază exclusiv cu Omanul. Trump a afirmat că Strâmtoarea Hormuz este deja “complet controlată de Marina Statelor Unite” printr-un așa-numit “Zid de Oțel American”, adăugând că “nimic nu ajunge la Iran” fără aprobarea Washingtonului. În același timp, a repetat linia sa fermă: “IRANUL NU VA AVEA NICIODATĂ ARMĂ NUCLEARĂ!”

Versiuni oficiale complet diferite

Ceea ce nu se menționează suficient în relatările oficiale este discrepanța flagrantă dintre cele două tabere. Trump insistă că negocierile sunt în curs și că acestea vor începe “luni după-amiază”, în timp ce oficialii iranieni au declarat public, prin purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe, Esmail Baghaei, că “în prezent nu avem negocieri cu America” și că Iranul nu plănuiește să trimită sau să găzduiască nicio delegație “în aceste zile”. Agenția iraniană Mehr News a mers chiar mai departe, respingând explicit afirmația lui Trump potrivit căreia atacul ar fi fost anulat la cererea Iranului și a altor state din Orient Mijlociu — numind-o “o nouă minciună”.

Cine beneficiază de această confuzie deliberată? Pe de-o parte, Trump poate prezenta o retragere tactică drept un succes diplomatic obținut la cererea aliaților din Golf — Trump a povestit că prințul moștenitor al Arabiei Saudite, Mohammed bin Salman, i-ar fi cerut personal să opteze pentru o înțelegere în locul unui atac. Pe de altă parte, Teheranul câștigă timp și capital politic intern prezentând orice narativ de “cerere de îndurare” drept fals.

Hormuz: singurul teren de negociere real

Ce este confirmat, dincolo de speculații, este că Iranul negociază activ cu Omanul gestionarea traficului naval prin Strâmtoarea Hormuz. Ministrul de Externe iranian, Abbas Araghchi, a declarat că discuțiile cu Omanul se află “în etapele finale”, iar petrolul Brent a scăzut cu aproximativ 4,5%, ajungând la puțin peste 83 de dolari pe baril, pe fondul optimismului legat de reluarea tranzitului. Totuși, oficialii iranieni au subliniat că un acord cu Omanul, de unul singur, nu ar fi suficient pentru redeschiderea completă a strâmtorii — situația va rămâne neschimbată atât timp cât “agresiunea” americană continuă.

Interesant este și faptul că purtătorul de cuvânt iranian a menționat îngrijorarea Chinei față de escaladarea conflictului, precizând că singurii mediatori activi în relația cu Washingtonul rămân Pakistanul și Qatarul — nu un intermediar occidental, coincidență sau nu într-un moment în care Beijingul își consolidează influența în regiunea Golfului.

Cine poate rezista mai mult?

O analiză Reuters citată în context oferă poate cea mai revelatoare perspectivă asupra jocului real: sursele din Golf susțin că Iranul vede o oportunitate în reticența lui Trump de a se implica adânc într-un nou conflict din Orient Mijlociu înaintea alegerilor de la jumătatea mandatului din noiembrie. “Iranienii cred că, extinzând războiul și crescând presiunea, el va ceda până la urmă”, a declarat o sursă din Golf pentru Reuters. “Trump crede că poate lovi tare Iranul și îl poate aduce la masa negocierilor, dar ei nu se vor îndoi.”

Strategia Teheranului, potrivit acelorași surse, nu urmărește o victorie militară decisivă, ci o escaladare calculată — transformarea rutelor comerciale, culoarelor navale și infrastructurii energetice din regiune în puncte de presiune care ridică treptat costul confruntării pentru Washington. Suntem, la acest moment, în luna a șasea a acestui conflict, iar întrebarea rămâne deschisă: cine va ceda primul, sub presiunea alegerilor americane de toamnă sau sub cea a sancțiunilor economice asupra Iranului?

Context extins: acest tipar de escaladare-deescaladare amintește de negocierile din trecut privind programul nuclear iranian, unde anunțurile publice contradictorii au servit adesea drept instrument de negociere pentru ambele părți, mai degrabă decât reflectarea unei realități diplomatice clare. Rămâne de văzut dacă publicul larg va afla vreodată versiunea completă a ceea ce s-a discutat cu adevărat în culise înainte ca acest “cel mai mare atac de la Al Doilea Război Mondial” să fie anulat.

Între timp, CENTCOM ar fi pregătit deja o operațiune de bombardament de două săptămâni în cazul în care Trump ar opta pentru escaladare, conform unor surse citate de The Hill — un detaliu care sugerează că opțiunea militară rămâne pe masă, indiferent de declarațiile publice despre “acorduri” iminente.

Sursă: ZeroHedge News (zerohedge.com)