Strâmtoarea Hormuz: cine câștigă de fapt din “pacea” anunțată

ashingtonul pregătește ridicarea blocadei navale asupra porturilor iraniene chiar în momentul în care Teheranul obține, practic, controlul de facto asupra uneia dintre cele mai strategice artere energetice ale planetei — iar asta se numește oficial “deal”, nu capitulare. Ceea ce nu se menționează în rapoartele oficiale este că acest acord, mediat de Oman, ar putea lăsa Iranul cu mai multă influență regională decât avea înainte de declanșarea operațiunii militare americane, un detaliu pe care puțini analiști occidentali îl subliniază cu voce tare.

Un oficial american a declarat pentru Reuters că “se fac progrese” între Iran și Oman privind Strâmtoarea Hormuz și că “ne așteptăm la un acord în curând”. Odată ce acordul va fi anunțat public, pentru restabilirea traficului comercial fără obstacole, Statele Unite vor ridica blocada asupra porturilor iraniene — o secvență de evenimente care ridică o întrebare simplă: cine controlează de fapt calendarul acestei “dezescaladări”?

Bessent promite deschiderea strâmtorii “azi sau mâine” — dar la ce preț?

Secretarul Trezoreriei american, Scott Bessent, a mers și mai departe, afirmând că “probabil chiar azi sau mâine” va exista un acord pentru un armistițiu de 30-60 de zile, iar strâmtoarea va fi redeschisă. Bessent a insistat că Iranul este “ținut de gât”, cu o inflație alimentară de 150-180% și incapacitate de a-și plăti trupele. Coincidență sau nu, aceste declarații triumfaliste vin exact în momentul în care presa americană dezvăluie că Pentagonul se confruntă cu un stoc periculos de scăzut de rachete și interceptoare, epuizate după aproape șase luni de conflict.

Pe partea cealaltă, Iranul nu pare deloc dispus să cedeze necondiționat. Primarul Teheranului a declarat că țările care au atacat Iranul “nu vor avea dreptul să folosească această strâmtoare până când nu se plătesc despăgubiri”, iar guvernele care înghețacă active iraniene sau continuă sancțiunile vor fi “private de acest avantaj strategic”. Cu alte cuvinte: navele americane și israeliene ar rămâne, teoretic, blocate — chiar dacă “acordul” e prezentat drept o victorie diplomatică comună.

Cine beneficiază de fapt de această “dezescaladare”?

Președintele Trump a declarat că “războiul se va termina destul de curând” și că nu crede că Iranul “mai poate continua mult timp” — însă tonul său a fost, potrivit observatorilor, surprinzător de moderat față de retorica anterioară, plină de acuzații la adresa liderilor iranieni. Ce nu se spune direct este că această schimbare bruscă de ton coincide cu presiuni interne legate de epuizarea arsenalului militar american și cu un cost politic tot mai greu de justificat pentru o implicare prelungită în regiune.

Joe Kent, fost oficial de securitate națională care a demisionat în semn de protest chiar la începutul operațiunii, a numit acest moment “un prim pas bun” spre retragerea SUA, avertizând însă că administrația Trump trebuie să “închidă afacerea” rapid, înainte ca Iranul să forțeze o revenire la conflictul armat. Kent a atras atenția asupra unui aspect rareori discutat public: uciderea unor lideri iranieni și bombardarea unei școli de fete ar fi radicalizat profund conducerea și populația Iranului, ceea ce face improbabil ca Teheranul să rămână pasiv.

Un armistițiu fragil, cu precedente îngrijorătoare

Cronologia ridică semne de întrebare: SUA și Iranul au mai trecut prin astfel de “pauze” declarate, care ulterior s-au dovedit a fi doar intervale de recalibrare militară — Teheranul a acuzat direct Pentagonul că a folosit aceste perioade de calm aparent pentru rearmare și repoziționare strategică. Chiar în ziua în care piețele americane se închideau joi, Iranul a anunțat că forțele sale au lovit “ținte ostile” pe insula Qeshm, aflată chiar la intrarea în Strâmtoarea Hormuz — un gest greu de reconciliat cu narativa unei păci iminente.

Președintele iranian Masoud Pezeshkian a declarat recent că “dușmanii noștri se așteptau ca țara să se prăbușească din cauza presiunilor exercitate”, adăugând că aceste presiuni “au atins maximul”. Între timp, președintele parlamentului iranian, Mohammad Bagher Ghalibaf, a ironizat public teatralitatea diplomației americane, acuzând Washingtonul de “amenințări false și promisiuni încălcate” folosite ca instrumente de negociere.

Dincolo de retorică, miza reală rămâne fluxul global de petrol și controlul asupra uneia dintre cele mai importante rute energetice ale lumii — un teren pe care marile puteri joacă rareori după reguli transparente, iar cetățenii, fie ei americani, iranieni sau europeni, rămân cei care resimt consecințele economice ale acestor jocuri de culise, prin prețuri la energie și instabilitate globală. Context care ne privește și pe noi, românii, direct: orice șoc pe piața petrolului global se reflectă rapid în prețul carburanților de acasă, într-o economie deja marcată de cea mai mare inflație din Uniunea Europeană.

Rămâne de văzut dacă acest “acord” reprezintă, așa cum sugerează unii oficiali americani, o ieșire onorabilă dintr-un conflict costisitor, sau doar o pauză tactică înainte de următoarea escaladare — un tipar care, din păcate, nu este nou în istoria intervențiilor occidentale în Orientul Mijlociu.

Sursă: ZeroHedge News (zerohedge.com)