Hormuz: cine câștigă de fapt din „retragerea” lui Trump

eea ce Washingtonul prezintă drept un succes diplomatic „foarte plăcut” al lui Trump ascunde de fapt o realitate mai puțin confortabilă pentru americani: Iranul ar putea ieși din acest război cu mai mult control asupra Strâmtorii Hormuz decât avea înainte de conflict. Teheranul anunță că a convenit cu Omanul coordonatele geografice ale unei rute de navigație prin strâmtoare, dar avertizează dur că „interferența” militară americană — blocada navală și acțiunile agresive împotriva Iranului — rămâne principalul obstacol pentru un acord final.

Potrivit purtătorului de cuvânt al Ministerului de Externe iranian, Esmaeil Baqaei, ruta propusă de Iran și Oman a fost deja agreată la nivel de coordonate, iar declarația comună a celor două state se află în faza finală de redactare — cu condiția ca „terțe părți” să nu blocheze procesul. Financial Times scrie, citând surse, că Iranul va trimite inițial nave, inclusiv petroliere, pentru a verifica dacă strâmtoarea e liberă de mine, înainte ca ruta să fie deschisă și altor transportatori. Pe durata acestui aranjament temporar, navele nu ar plăti taxe, iar dacă acordul rezistă, Statele Unite ar ridica blocada navală asupra porturilor iraniene și ar reinstaura o derogare care să permită Iranului să-și vândă petrolul.

Cronologia care ridică semne de întrebare

Analiști de la Teheran, precum Ali Akbar Dareini de la Centrul pentru Studii Strategice, numesc controlul asupra Hormuz-ului „cea mai mare realizare militară a războiului” pentru Iran și insistă că negocierile actuale au ca scop „stabilizarea” acestor câștiguri, nu cedarea lor. Cine beneficiază de fapt de acest acord? Chiar și New York Times admite, într-un mod neobișnuit de direct pentru presa mainstream americană, că un eventual acord ar putea „ratifica controlul Teheranului” asupra unei căi maritime care, înainte de război, era liberă și internațională.

În paralel, Houthii din Yemen continuă un blocaj de tip „siège pentru siège” în Marea Roșie, vizând nave legate de Arabia Saudită — un detaliu care nu apare în majoritatea titlurilor despre Hormuz, dar care arată că presiunea regională e mult mai largă decât un simplu dosar iranian-omanez. Coincidență sau nu, exact în perioada în care bombardamentele americane s-au oprit, Teheranul a devenit brusc mult mai vocal și mai încrezător în declarații.

Mesaje contradictorii, interpretări divergente

Trump a declarat marți seara că discuțiile cu Iranul „merg foarte bine”, într-un context extrem de fluid în care cele două părți par să interacționeze cel mult indirect. Partea iraniană insistă însă că nu există niciun fel de negocieri de pace sau armistițiu — doar discuții Iran-Oman despre reluarea traficului prin Hormuz. Postul de televiziune de stat IRIB susține explicit că aceste discuții „nu au nicio legătură cu Statele Unite”, în timp ce Washingtonul le prezintă drept un acord SUA-Oman. Ce nu ne spun sursele oficiale, de fapt, e cine controlează narativa — și de ce fiecare parte are un interes să pară cea care conduce procesul.

Potrivit Bloomberg, SUA, Iranul și Omanul se pregătesc să anunțe un acord de 60 de zile privind navigația prin strâmtoare, dar partea iraniană nu a confirmat acest lucru. Axios oferă un contur tehnic mai detaliat: navele care intră în strâmtoare ar folosi culoarul cel mai apropiat de Iran, cu coordonare iraniană a traficului de intrare, iar cele care ies ar folosi partea omaneză, cu Muscat administrând traficul de ieșire. Se vorbește despre o „taxă de serviciu”, ale cărei venituri ar fi împărțite între Iran și Oman — ceea ce contrazice parțial afirmațiile despre „fără taxe” pe durata acordului temporar.

Un „turducken” diplomatic, cum îl numesc analiștii

Analistul Ali Vaez a descris situația drept „un aranjament maritim interimar, într-un memorandum de înțelegere, în interiorul unui armistițiu” — practic, straturi de acorduri temporare peste alte acorduri temporare. Surse citate de Axios afirmă că șeful diplomației iraniene, Araghchi, ar fi acceptat principiul acordului în weekend, dar aprobarea finală trebuia să vină de la liderul suprem și de la Consiliul Suprem de Securitate Națională — aprobare pe care oficiali americani și surse regionale o consideră finalizată de marți.

Rămâne neclar dacă operațiunile de deminare din culoarul median al strâmtorii, programate pentru 30 de zile, vor respecta acest termen, mai ales că Rubio a reamintit că Washingtonul insistă în continuare pe rezolvarea dosarului nuclear — un subiect pe care Teheranul spune că îl poate discuta doar după încheierea completă a conflictului. Cronologia — armistițiu care expiră, bombardamente care se opresc brusc, Teheran care devine subit dispus la negociere — ridică întrebarea firească: ce s-a schimbat de fapt în ultimele zile pentru ca ambele părți să vrea, simultan, un acord temporar care lasă Iranul cu mai multă influență decât avea înainte de război?

Pentru piețele de energie, un asemenea acord ar aduce o respirație bine-venită. Pentru echilibrul geopolitic din regiune, însă, mulți analiști occidentali admit deschis că Teheranul ar rămâne, paradoxal, cu mai multă pârghie strategică decât avea înainte ca Statele Unite și Israelul să declanșeze operațiunea militară.

Sursă: ZeroHedge News (zerohedge.com)