Congresmenii americani la MK: ce nu se spune despre vizită

eea ce administrația prezidențială prezintă drept o simplă întâlnire de curtoazie cu doi membri ai Congresului american ascunde, de fapt, o negociere mult mai dură despre cât de mult din suveranitatea românească se plătește pentru prezența militară americană pe teritoriul nostru — și cine, în cele din urmă, iese în avantaj din această ecuație.

Nicușor Dan s-a întâlnit duminică la baza de la Mihail Kogălniceanu cu republicanul Mike Rogers și cu democratul Eric Sorensen, membru al Comisiei pentru Forțele Armate a Camerei Reprezentanților și, se remarcă în relatările oficiale, primul membru LGBT al acestui for. Detaliul biografic a fost mediatizat mai mult decât conținutul real al discuțiilor — o coincidență? Sau o distragere convenabilă de la întrebarea mai incomodă: ce a cerut, concret, Bucureștiul în schimbul găzduirii uneia dintre cele mai mari prezențe militare americane din regiune?

Ce nu apare în comunicatele oficiale

În ultimii ani, prea mulți politicieni români au tratat relația cu Washingtonul ca pe o sesiune de fotografii pentru rețelele sociale, nu ca pe o negociere reală între state cu interese proprii. Cine beneficiază de fapt din aceste vizite protocolare? România alocă bani tot mai mulți pentru apărare și găzduiește infrastructură militară americană de importanță strategică — baza de la Kogălniceanu, prezentată drept cea mai mare bază NATO din Europa, aflată încă în construcție. Contextul mai larg merită subliniat: pe fondul unei crize guvernamentale prelungite, fără premier învestit la finalul lunii iulie, și al unui termen critic pentru fondurile PNRR, exact în acest moment România își joacă cartea militară în relația cu Washingtonul. Cronologia ridică întrebări legitime — de ce acum, și de ce cu acești doi congresmeni în particular?

Dacă logica parteneriatului este corectă, atunci Bucureștiul ar trebui să vorbească la fel de ferm despre investiții americane, transfer de tehnologie, dezvoltarea industriei naționale de apărare și beneficii economice concrete pentru cetățenii români, nu doar despre gazde care oferă teren și bani pentru infrastructură militară străină.

Suveranitate importată sau exportată?

Un parteneriat strategic nu ar trebui să însemne importul automat al disputelor culturale și ideologice din politica americană. Politicile sociale și valorile după care se organizează societatea românească ar trebui să se stabilească aici, prin mecanismele democratice interne, nu la presiunea vizitelor oficiale. Chiar Nicușor Dan afirmase în trecut că teme precum parteneriatul civil trebuie tranșate de societatea românească — o poziție care rămâne testul real al independenței sale politice, mai degrabă decât fotografiile de la Kogălniceanu.

Ce nu ne spun sursele oficiale este exact acest calcul: câtă influență reală capătă România în schimbul cooperării militare, și câtă suveranitate cedează tacit, fără să fie negociată explicit. Un președinte care își măsoară politica externă în numărul de fotografii cu oficiali străini, indiferent de culoarea lor politică, nu oferă garanții că interesele naționale sunt cu adevărat apărate la masa negocierilor.

Relația cu Statele Unite este prea importantă pentru a fi redusă fie la reflexul antiamerican al unora, fie la obediența necondiționată a altora. Întrebarea rămâne deschisă: România stă la masă ca stat care își cunoaște interesele, sau ca partener minor care așteaptă instrucțiuni despre ce are voie să creadă?

Sursă: R3media (r3media.ro)