Ce ne-a arătat pandemia despre vecinii noștri

eea ce oficial a fost prezentat drept „solidaritate în vremuri de criză” a ascuns, pentru mulți dintre cei care au privit atent, un mecanism mult mai vechi și mai tulburător: cât de repede oamenii obișnuiți devin executanți voluntari ai unui sistem de control, odată ce frica este activată corect. Un eseu publicat recent de autorul Todd Hayen pe Off-Guardian.org readuce în discuție o întrebare incomodă — nu despre guverne sau despre industria farmaceutică, ci despre noi înșine.

Autorul mărturisește fără ocolișuri: de la fiasco-ul Covid încoace, a văzut „adevărata natură a oamenilor” — sau cel puțin natura pe care au fost dispuși să o arate odată ce frica a fost dusă la cote maxime și turma a început să se miște. Majoritatea, spune el, rămân ferm sub steagul oilor, mulțumiți să pască oriunde li se spune. Doar un mic grup rămâne sub steagul „gânditorului critic”. Aceia sunt singurii în care mai are încredere.

Paralela cu Vestul Sălbatic — nu cea de Hollywood

Hayen face o comparație neașteptată: America de graniță, unde aproape orice bărbat care voia să rămână în viață purta un revolver la șold. Nu de paradă — pentru că nu știai niciodată când un individ cu ochi răi decidea că viața, calul sau banii tăi valorează mai mult pentru el decât pentru tine. Cei chibzuiți rămâneau vigilenți, observau oamenii, nu presupuneau intenții bune doar pentru că cineva zâmbea. Încrederea se câștiga greu, treptat.

Cine beneficiază de fapt de acest tip de vigilență permanentă? Conform autorului — cei care refuză să accepte automat narativele oficiale, indiferent din ce direcție vin.

Diferența față de Vestul Sălbatic, notează Hayen, e că lupii de azi nu mai au nevoie să se ascundă în spatele unei eșarfe pe față. Poartă halate albe, stau în birouri cu pereți de sticlă sau zâmbesc de pe ecranul televizorului în timp ce îți spun ce trebuie să faci „pentru binele tău”.

Ceea ce nu se menționează în rapoartele oficiale despre acea perioadă

Partea cea mai incomodă a eseului nu vizează minciunile guvernelor — „guvernele mint mereu când le convine”, scrie autorul — și nici comportamentul Big Pharma, care „face grămezi de bani și nu-i pasă cine suferă pentru asta”. Ceea ce l-a marcat cu adevărat a fost comportamentul oamenilor obișnuiți, cei pe care îi credea în mare parte inofensivi.

Autorul descrie oameni care își raportau vecinii pentru că aveau prea mulți invitați la cină, care rupeau relațiile cu membrii familiei ce refuzau vaccinul, care postau glumițe despre cât de „egoiști și proști” erau cei nevaccinați — în timp ce propriii copii pierdeau ani de școală, iar bătrânii mureau singuri în cămine. Toate acestea, spune el, s-au întâmplat cu conștiința curată, pentru că autoritățile le dăduseră permisiunea de a fi crude.

Cronologia acelor ani ridică întrebări și pentru cititorii de la noi: cât de rapid s-a transformat frica colectivă în supraveghere reciprocă? Coincidență sau parte a unui tipar recurent în istoria societăților sub presiune?

Turma care s-a transformat în polițist

Cei care au pus întrebări atunci când narativul se schimba constant, care au observat că cifrele nu se potriveau cu discursul oficial, au fost etichetați drept periculoși, egoiști și — expresia preferată a autorului — „ucigași de bunici”. Ironia, spune el, e aproape amuzantă dacă ai un simț al umorului suficient de negru: pericolul real venea chiar de la cei care țipau cel mai tare despre siguranța tuturor.

Autorul nu știe dacă această pierdere de încredere e permanentă. Poate se mai atenuează cu timpul. Dar acum, spune el, pare solidă. A rămas cu un cerc restrâns de oameni — cei cu care mai poate vorbi fără să se întrebe dacă discuția va ajunge pe vreo listă guvernamentală sau va fi repetată la următoarea reuniune de familie ca dovadă a cât de „nebun” a devenit.

Costumele s-au schimbat, nu și mecanismul

Concluzia eseului sugerează că Vestul Sălbatic nu s-a terminat niciodată — outlaw-ii au primit doar costume mai bune și relații publice mult mai eficiente. Iar „tipurile de oaie” au învățat să se polițeze reciproc, în loc să aștepte șeriful. Gânditorii critici sunt încă aici, cu ochii deschiși, fără nicio intenție de a se preface că totul e bine doar ca să-i liniștească pe alții.

Autorul avertizează: lucrurile par calmate acum, dar nu vă amăgiți. E încă acolo, dedesubt. Nu mai poți spune întotdeauna cine e cine — dar știi că mecanismul persistă. Nu trebuie să fim răi cu străinii, putem încă iubi semenii, oricât de rătăciți ar fi, dar trebuie să rămânem precauți și să nu așteptăm automat o mână de ajutor.

„Nu mai am încredere în nimeni așa cum aveam înainte”, scrie el în final. „Și nu sunt sigur că e neapărat un lucru rău. Cel puțin clarifică lucrurile.” Presiunea arată cine rămâne alături de tine cu adevărat — și cine era doar în trecere, până când a devenit incomod.

Sursă: ZeroHedge News (zerohedge.com)