Brânza românească: cine încasează profitul din Ardeal?

e raft vedem munți, ii și vaci fericite pictate cu grijă de departamente de marketing care știu exact ce nostalgie să vândă românilor — dar ceea ce se ascunde în spatele acestor ambalaje „tradiționale” este o hartă a proprietății care duce, aproape de fiecare dată, spre Paris, Berlin, Amsterdam sau Atena. Nu e o teorie, e un fapt verificabil în registrele comerțului: o bună parte din industria românească a lactatelor a fost cumpărată, discret, în ultimele două decenii, de grupuri străine care au avut inteligența să păstreze numele și poveștile locale, exact pentru că acestea vând.

Produsul e făcut aici, laptele vine de la fermieri români, angajații sunt români. Dar cine ia decizia finală despre profit? Cine beneficiază, la capătul lanțului, de banii pe care îi lăsăm la casă pentru o telemea sau un cașcaval? Răspunsul, arată actele de proprietate, nu se află în România.

Zuzu, Albalact, Fulga, Rarăul, LaDorna și Covalact: aceeași mână, șase măști

Puțini consumatori știu că, atunci când aleg între Zuzu, Albalact, Fulga, Rarăul, LaDorna și Covalact, de fapt nu aleg deloc. Toate cele șase mărci sunt controlate de același grup: francezii de la Lactalis.

Cronologia merită urmărită atent: Lactalis a cumpărat LaDorna în 2008, a preluat Albalact în 2016, apoi Covalact. Coincidență sau strategie de consolidare tăcută a pieței? În portofoliul internațional al grupului se mai găsesc Président, Galbani, Parmalat și Leerdammer — nume care, culmea, nu mai încearcă să pară românești, pentru că nu au nevoie.

Fabricile există în România, oamenii sunt angajați aici, laptele e colectat local — deci nu tot ce plătim pleacă din țară. Dar dividendele, atunci când sunt distribuite, ajung la acționarul din Franța. Cumpărând o brânză Rarăul susținem, indirect, o afacere al cărei centru de decizie e la mii de kilometri distanță.

Delaco: românesc în reclame, francez în acte

Delaco s-a născut în 1996, la Brașov, ca afacere de familie. Numele, povestea, imaginea publică — toate spun „România”. Ce nu se menționează suficient de des este că, în spate, controlul aparține grupului francez Savencia Fromage & Dairy (fostul Bongrain), care a intrat treptat în acționariat până a preluat compania complet.

Delaco funcționează în România, plătește taxe aici, dar dreptul asupra profitului aparține în principal acționarului francez. Diferența dintre origine și proprietate rareori ajunge pe eticheta produsului.

Hochland și Almette: brânza germană „made in Sighișoara”

La Hochland, situația e mai puțin ambiguă, dar la fel de puțin cunoscută publicului larg. Compania, una dintre cele mai mari afaceri private de brânzeturi din Europa, aparține unor familii germane. A intrat pe piața românească în 1998 și operează fabrici la Sighișoara și Sovata.

„Fabricat în România” nu înseamnă automat „deținut de români” — și tocmai această confuzie, întreținută vizual de ambalaje cu peisaje autohtone, e cea care merită chestionată.

Napolact: între Olanda și Ungaria, dar niciodată în România

Napolact este, poate, cazul cu cea mai puternică încărcătură simbolică — marca vorbește despre Ardeal, tradiție, sate transilvănene. Realitatea juridică spune altceva: afacerea e controlată de olandezii de la FrieslandCampina.

În iulie 2025, grupul olandez a anunțat un acord de vânzare a operațiunilor din România către Bonafarm, unul dintre cele mai mari grupuri agroalimentare din Ungaria, legat de omul de afaceri Sándor Csányi. Tranzacția include marca Napolact și fabricile din Cluj-Napoca și Târgu Mureș. Presa a scris deja că „Napolact a fost cumpărată de unguri” — dar la această dată tranzacția încă așteaptă aprobările autorităților române și nu a fost finalizată. Napolact rămâne, deocamdată, olandeză.

Indiferent de deznodământ, o marcă profund legată de identitatea transilvăneană trece de la un proprietar străin la altul, fără ca vreo variantă să includă vreodată capitalul românesc. Cine beneficiază de fapt de nostalgia Ardealului? Nu localnicii, oricum.

Olympus: grecii care au construit un centru regional în Brașov

Olympus aparține grupului grec Hellenic Dairies, afacere de familie ajunsă la a treia generație. Producția din România a început în 1999, iar din 2011 compania operează o fabrică uriașă la Hălchiu, județul Brașov — de acolo produsele pleacă spre peste 20 de piețe externe, aproximativ 35% din producție fiind exportată.

Olympus arată de ce discuția nu poate fi redusă la „străinii ne fură banii”: grupul a investit sute de milioane de euro aici. Dar controlul, la fel ca profitul rezidual, rămâne la acționarii greci.

Ce a mai rămas românesc?

Nu totul a fost înghițit. Lactate de Ibănești aparține familiei Todoran (Mirdatod Prod, județul Mureș) și produce Telemea de Ibănești, primul produs românesc din această categorie cu denumire de origine protejată european. Gordon, din Harghita, e tot capital românesc. Lăptăria cu Caimac aparține de Agroserv Măriuța, listată pe AeRO. Artesana, fondată în Galați de Alina și Daniel Donici, a atras investitori financiari dar a rămas antreprenorial-românească în conducere.

Aceste companii concurează, însă, cu bugete de marketing și rețele de distribuție incomparabil mai mici decât ale multinaționalelor.

Ambalajul spune o poveste. Actele spun alta

„Produs în România” arată doar locul fabricării. Nici laptele românesc, nici capitalul românesc nu sunt garantate de acest text. Sunt trei lucruri complet diferite: unde se fabrică, de unde vin ingredientele, și — cea mai importantă întrebare, cea pe care ambalajul nu o pune niciodată — cine e proprietarul final și cine decide ce se întâmplă cu profitul.

Cât din prețul brânzei chiar pleacă din țară?

Nu există un procent universal. Din suma plătită la casă, magazinul își oprește partea, statul ia TVA, producătorul plătește laptele, salariile, energia, ambalajele, transportul. Ce rămâne devine profit — și abia acesta poate fi reinvestit local sau trimis acționarilor străini. Nu e corect să spunem că toți banii pleacă imediat spre Franța, Germania, Olanda sau Grecia. Dar e corect, și important, să spunem că destinația finală a profitului se decide acolo, nu aici.

Context extins: o piață mică, apetisantă pentru capitalul vestic

Ceea ce nu apare în nicio prezentare de marketing este tiparul mai larg: în ultimii 20 de ani, sectoare întregi ale economiei românești — energie, retail, bănci, agricultură — au trecut prin același proces de „naționalizare a mărcii, internaționalizare a proprietății”. Brânza e doar un exemplu vizibil, ușor de digerat pentru cititor, al unui fenomen mult mai amplu: România a rămas fabrica, dar rareori și proprietarul.

Informațiile din acest articol sunt publice, verificabile în registrele comerțului și în comunicatele companiilor. Nu e o conspirație ascunsă — e doar o poveste pe care aproape nimeni nu se obosește să o citească dincolo de eticheta desenată cu ii și munți.

Când alegem o brânză, susținem o fabrică, fermieri și locuri de muncă din România. Dacă vrem să susținem și capitalul românesc, trebuie să privim dincolo de nume — pentru că una e țara desenată pe ambalaj, și cu totul alta țara în care se află proprietarul.

Sursă: CONSPIRAȚII (conspiratii.ro)