Ormuz în flăcări: cine construiește deja ocolitoarele

n timp ce presa mainstream vorbește despre petrolul care a depășit 100 de dolari pe baril ca despre o simplă reacție de piață la haosul din Strâmtoarea Ormuz, ceea ce rămâne nespus e mai interesant: statele din Golf construiau deja, de luni bune, rutele care le fac independente de Iran. Coincidență sau plan pregătit din timp?

Contractele futures pe Brent au depășit pragul de 100 de dolari pe baril după ce perturbările din Ormuz s-au extins și spre Bab el-Mandeb, în sudul Mării Roșii. Adăugați la asta intensificarea luptelor din Marea Neagră între Rusia și Ucraina, și obțineți o criză a punctelor de blocaj (chokepoints) care ține sub tensiune întreaga piață globală de mărfuri și energie.

Analistul UBS Claudio Martucci a scris într-o notă că “curba Brent și WTI devine din nou puternic backwardated, comparativ cu perioada în care ruta diplomatică de rezolvare a conflictului din Orientul Mijlociu părea să facă progrese” — o formulare tehnică ce ascunde, de fapt, un mesaj simplu: piețele nu mai cred în soluții rapide.

Șapte proiecte, un singur scop: ocolirea Iranului

Reapariția haosului în Ormuz, extins acum și la Bab el-Mandeb, a reamintit statelor din Golf de vulnerabilitatea rutelor maritime de export. Ceea ce nu se spune explicit în rapoartele oficiale este că această “reamintire” a accelerat un adevărat boom infrastructural, gândit tocmai pentru a tăia din pârghia pe care Teheranul o are asupra traficului maritim global.

Potrivit Associated Press, cel puțin șapte proiecte majore de conducte petroliere sunt în construcție, în planificare sau în discuție — cifra în sine ridică o întrebare simplă: cine a știut din timp că va fi nevoie de atâtea rute alternative, și când s-au luat de fapt aceste decizii?

Rutele deja funcționale

Conducta Est-Vest a Arabiei Saudite, care transportă țiței de la Abqaiq la Yanbu, pe Marea Roșie, este deja cea mai importantă alternativă din regiune. În paralel, Emiratele Arabe Unite și-au crescut livrările de petrol către Fujairah, pe Golful Omanului, ocolind complet Ormuz.

Înainte de război, ruta Fujairah și conducta Est-Vest saudită aveau împreună o capacitate de rezervă de 3,5 până la 5,5 milioane de barili pe zi, conform Agenției de Informații pentru Energie (EIA) a SUA. Detaliul care contează: ambele conducte funcționează acum aproape la capacitate maximă — semn că fluxurile s-au reorientat deja masiv, nu doar teoretic.

Cine construiește viitorul fără Iran

Chiar și DP World, gigantul portuar și logistic deținut de statul din Dubai, plănuiește să ocolească strâmtoarea printr-un nou port de containere pe coasta de est a Emiratelor, la Fujairah. Emiratele au planuri de extindere a capacității de export din Fujairah, iar mai recent, Statele Unite susțin discuții pentru repunerea în funcțiune a unei conducte petroliere din Irak către coasta mediteraneeană a Siriei.

Acest ultim proiect ar crea o rută de export care ocolește complet strâmtoarea Ormuz și, implicit, ar eroda și mai mult pârghia Teheranului asupra traficului maritim mondial. Cine beneficiază cel mai mult de o astfel de reconfigurare? Răspunsul pare evident: statele aliate Washingtonului din regiune, dar și companiile occidentale de logistică și energie care câștigă acces la rute stabile, departe de amenințarea unei blocade iraniene.

Context extins care merită reținut: acest “rewiring” energetic al Golfului nu e un fenomen izolat, ci se suprapune peste o tendință mai amplă de fragmentare a rutelor comerciale globale — de la Marea Neagră până la Marea Roșie — în care marile puteri își asigură, pe tăcute, alternative la punctele de blocaj pe care nu le mai pot controla politic. Cronologia proiectelor, anunțate aproape simultan cu escaladarea conflictului, ridică întrebarea firească: sunt ele o reacție la criză, sau o pregătire anticipată pentru o criză despre care unii știau că va veni?

Șapte proiecte de infrastructură, susținute de state aliate SUA din Golf, sunt pregătite să rescrie harta fluxurilor energetice din regiune — iar fiecare baril care ocolește Ormuz reprezintă, de fapt, o bucată din puterea de negociere pe care Iranul o pierde, fără ca acest lucru să fie discutat deschis în rapoartele oficiale.

Sursă: ZeroHedge News (zerohedge.com)