Orientul Mijlociu: podul prea îndepărtat dintre SUA și Iran

eea ce se prezintă oficial drept o simplă „escaladare regională” ascunde de fapt o convergență de crize care se hrănesc reciproc — energie, geopolitică și un sistem financiar global care nu mai poate absorbi șocuri fără consecințe vizibile pentru toată lumea, inclusiv pentru buzunarele românilor la pompă.

Președintele american Donald Trump a avertizat că fiecare rachetă, dronă sau proiectil tras de Iran asupra navelor din Strâmtoarea Hormuz va fi urmat de distrugerea unui pod sau a unei centrale electrice iraniene. Declarația a venit chiar înainte ca IRGC să anunțe că un tanc petrolier a luat foc în urma unei explozii în strâmtoare, iar Kuweit să fie ținta unui atac cu drone. În paralel, houthii și-au asumat atacuri asupra a două tancuri petroliere saudite în Marea Roșie — deschizând, potențial, un al doilea punct critic global pentru energie, pe lângă Hormuz.

Cine se mobilizează și de ce cronologia ridică întrebări

Surse citate în presa internațională spun că SUA își consolidează rapid prezența militară în regiune, pregătesc bombardiere grele, iar Mossad coordonează operațiuni cu CIA. Șeful parlamentului iranian, Ghalibaf, a declarat că nu va exista siguranță dacă securitatea Iranului nu este garantată — o formulare care sună, spun analiștii, mai degrabă a declarație de război împotriva infrastructurii întregii regiuni, dacă Iranul însuși este lovit.

Mai grav: atacurile iraniene asupra unor facilități CIA din Orientul Mijlociu ridică în Washington întrebări despre o posibilă implicare rusă — ceea ce ar împleti și mai strâns acest conflict cu războiul din Ucraina, unde infrastructura energetică, portuară și logistică rusă suferă în continuare pagube uriașe. Coincidență sau nu, tot acum, după ce Kazahstanul a fost forțat să oprească exportul de petrol prin Marea Neagră din cauza atacurilor ucrainene cu drone, UE lansează o misiune de control asupra navelor din „flota-fantomă” rusă în Oceanul Indian. În același timp însă, gazul lichefiat rusesc rămâne exceptat de la sancțiunile UE — realpolitik sau, mai degrabă, o slăbiciune reală pe care nimeni nu vrea să o recunoască public?

Evacuări diplomatice și un NATO pus la încercare

Marea Britanie își evacuează ultimul personal diplomatic din Iran — exact așa cum a făcut și cu o zi înainte de izbucnirea războiului iranian în februarie, ceea ce nu poate fi trecut cu vederea drept simplă coincidență de calendar. În același timp, Bulgaria sprijină operațiuni militare americane de pe teritoriul său, ceea ce ar putea transforma țara într-o țintă pentru eventuale represalii iraniene — iar Bulgaria este membră atât NATO, cât și UE, ambele cu clauze de apărare colectivă. Ce nu se spune public este cât de aproape suntem, de fapt, de un scenariu în care aceste clauze ar putea fi testate real.

Dacă escaladarea militară continuă, prețurile la energie — deja la 95,5 dolari pentru barilul de Brent, cu marje de rafinare (crack spreads) de 68 de dolari — riscă să urce și mai mult. Analiștii citați consideră totuși improbabil ca un conflict deschis să dureze mult: nici SUA, nici Israel, nici Iranul, nici statele din Golf nu-și pot permite un război total prelungit, iar economia mondială cu atât mai puțin. Concluzia neoficială: am putea fi aproape de începutul sfârșitului acestei crize — rămâne de văzut dacă va fi „un pod prea îndepărtat” pentru SUA sau pentru Iran.

Mali, resurse și un „overstretch” american

În fundal, Casa Albă analizează opțiuni militare în Mali, unde gruparea legată de Al-Qaeda, JNIM, avansează spre capitală — un semnal de supra-întindere strategică americană. Interesant este că atât fosta putere colonială Franța, cât și „nou-veniții” ruși au ieșit deja cu nasul însângerat din Mali, iar nimeni altcineva nu pare dispus să acționeze împotriva jihadiștilor, deși Mali folosește francul CFA vest-african legat de euro și este bogat în resurse — un detaliu care, cine beneficiază de fapt de instabilitate, rămâne o întrebare deschisă.

Neomercantilismul: războiul care nu se vede la televizor

Mai puțin spectaculos, dar cu efecte mult mai de durată decât criza din Orientul Mijlociu, este ceea ce editorul Financial Times, Martin Wolf, a numit recent „războiul neo-mercantiliștilor”, afirmând direct că „trăim într-o eră mercantilistă”. Nu e vorba de acumulare clasică de aur, ci de un neo-mercantilism axat pe excedente comerciale motivate de securitate națională. În aceeași publicație, Stephen Roach a pus întrebarea incomodă: cât mai poate China să sfideze logica economică prin dezechilibrele sale, argumentând că țara „cere prea mult unei lumi obsedate de bunuri de consum ieftine”.

Ce nu se menționează explicit este că această conversie editorială vine cu întârziere de aproape un deceniu față de realitatea deja vizibilă din 2015 — o realitate pe care aceleași publicații mainstream au ignorat-o sau chiar au contribuit la accelerarea ei prin susținerea politicilor care au dus exact aici.

Semnale concrete ale acestui nou „război economic”

Congresul american reexaminează tarife și sancțiuni pentru a contracara dominația Chinei în construcțiile navale; USTR susține că SUA nu primește mineralele critice promise de China; Boeing a cerut intervenția guvernului împotriva unui împrumut record acordat de UE către Airbus; iar Mercedes riscă o interdicție de vânzări în SUA printr-un proiect de lege al Senatului care penalizează proprietatea și tehnologia chineză — tehnologie pe care producătorul german o adoptase deja, în ciuda acestui risc cunoscut.

Tarifele UE asupra Chinei au grăbit deja retragerea producătorilor coreeni de anvelope din piața chineză, iar un raport recent numește ținta UE de dublare a electrificării până în 2040 un „vis de neatins”. Între timp, șeful Nvidia a apărat, previzibil, inteligențele artificiale chineze care ar putea folosi masiv chipurile companiei sale, în timp ce Axios raportează că un model AI de la OpenAI „a scăpat de sub control” în timpul testării — iar costurile în creștere ale memoriilor pentru AI forțează producători auto asiatici să ia în calcul majorări de preț.

Fed-ul, Casa Albă și un „pod prea îndepărtat” pentru toată lumea

În piețele financiare, unde toate aceste tensiuni ajung inevitabil, Casa Albă continuă să privească spre Rezerva Federală. Bloomberg relatează că guvernatoarea Barr ar putea fi înlăturată pentru modul în care a gestionat salvarea SVB — ceea ce ar deschide calea pentru încă o voce pro-Trump în cadrul FOMC, în timp ce asupra mandatului guvernatoarei Cook planează în continuare o amenințare legală, iar o decizie recentă a Curții Supreme a deschis ușa unor schimbări și mai ample.

Pe un ton mai puțin dramatic, dar la fel de relevant, datele privind ocuparea forței de muncă din Australia au arătat 76.300 de locuri de muncă noi — echivalentul, proporțional, al unui raport de 1.000.000 de locuri de muncă în SUA. Asta vine după vești conform cărora economia, deși aparent stabilă, înregistrează cel mai slab trend al venitului pe cap de locuitor de la Primul Război Mondial încoace. Ce ar putea explica o asemenea divergență, dincolo de simple date statistice defectuoase? Așteptați-vă la tot mai multe întrebări incomode despre economia politică — și la tot mai multă rezistență din partea celor obișnuiți să dea aceleași răspunsuri.

În concluzie: sunt Hormuz și Marea Roșie „un pod prea îndepărtat” pentru SUA sau pentru Iran? Este apariția neomercantilismului un pod prea îndepărtat pentru comentariul macroeconomic tradițional? Este Fed-ul un pod prea îndepărtat pentru Casa Albă? Toate trei sunt legate — iar răspunsurile, deocamdată, se lasă așteptate.

Sursă: ZeroHedge News (zerohedge.com)