Discursul de ură online: aceeași armă, tabere schimbate

eea ce e prezentat oficial drept o luptă principială pentru protejarea publicului de „discursul de ură online” ascunde, de fapt, un tipar mult mai vechi și mult mai cinic: aceleași instrumente de cenzură sunt reciclate, rând pe rând, de tabere politice opuse, în funcție de cine are nevoie de ele la un moment dat.

Un caz de crimă recent din Marea Britanie — cel al lui Widdecombe, invocat direct în titlul dezbaterii publice apărute în presa alternativă britanică — a readus în atenție un mecanism vechi: stânga și dreapta politică își împrumută reciproc problema-soluție „ură online”, o ambalează diferit pentru electoratul propriu și o vând ca pe o descoperire nouă. Prima oară vine de la stânga, cu argumentul protejării minorităților și grupurilor vulnerabile. A doua oară vine de la dreapta, cu argumentul protejării valorilor tradiționale sau a ordinii publice. Rezultatul practic — extinderea supravegherii asupra a ceea ce scriu cetățenii pe internet — rămâne identic.

Cine beneficiază de fapt?

Coincidență sau nu, de fiecare dată când opinia publică e zguduită de un act de violență cu impact mediatic mare, discuția se deplasează rapid de la fapta concretă la o dezbatere abstractă despre „limbajul toxic online” — un teren pe care legislația poate fi extinsă mult dincolo de cazul particular care a declanșat-o. Nu se menționează în rapoartele oficiale cine anume decide, în cele din urmă, ce înseamnă „discurs de ură” și cine controlează pragurile de la care o opinie devine infracțiune.

Context mai larg: acest tipar nu e izolat de Marea Britanie. În mai multe state europene, inclusiv în discuțiile din spațiul românesc despre „dezinformare” și „reglementarea platformelor online”, aceleași argumente circulă dintr-o tabără în alta, în funcție de cine se simte amenințat electoral de libertatea de exprimare a adversarilor. Cronologia — crimă mediatizată, urmată aproape imediat de propuneri legislative privind vorbirea online — ridică întrebări legitime despre cine scrie de fapt agenda publică și în interesul cui.

Un joc de-a alternanța, nu o soluție reală

Ceea ce nu se discută public este simplul fapt că, indiferent care tabără propune restricția, infrastructura de monitorizare rămâne aceeași — și rămâne, de regulă, în mâinile aceloraşi platforme și instituții, indiferent cine e la guvernare. Publicul e lăsat să creadă că participă la o bătălie ideologică, când de fapt observă doar un schimb de mască pe același instrument de control al discursului.

Sursă: OffGuardian (off-guardian.org)