Cine decide ce opinii avem voie să auzim despre identitate

dezbatere aparent sportivă despre echipa națională a Franței ascunde de fapt o luptă mult mai veche: cine are dreptul să stabilească ce înseamnă o cultură națională și, mai ales, cine are dreptul să decidă ce opinii ajung la public. Coincidență sau nu, disputa a izbucnit chiar în preajma Zilei Naționale a Franței, moment în care Parisul inundă spațiul public cu mesaje despre perenitatea culturii franceze.

Totul a pornit de la o afirmație a jurnalistului Radu Banciu, care a comentat componența actualei echipe naționale a Franței: „Bineînțeles că nu sunt francezi și să stea liniștiți, nu vor fi niciodată. Nu poate să fie taică-tu camerunez și maică-ta algeriancă și tu să te pretinzi francez. Nu vei fi niciodată.” Banciu a mers mai departe, afirmând că mulți dintre jucătorii naționalei „nu știu să scrie în limba franceză, nu știu să vorbească în limba franceză, nu știu cultura franceză, geografia și istoria Franței” — dar are dreptul, subliniază el, să reprezinte țara, pentru că nicio lege nu-i împiedică.

Răspunsul care ocolește subiectul real

Ionuț Iordache, unul dintre șefii editoriali de la Gazeta Sporturilor, a publicat un editorial de răspuns intitulat „Cine este cu adevărat francez?”, în care susține că afirmațiile lui Banciu ar fi bazate pe ADN și biologie: „Radu Banciu, la fel ca Upamecano, la fel ca tine și ca mine, are strămoși africani. Are strămoși în Orientul Mijlociu. Are strămoși peste tot. […] toți suntem, genetic vorbind, niște metiși ai istoriei”, scrie Iordache.

Ce nu se menționează în acest răspuns este esențial: Banciu nu a vorbit niciodată despre ADN sau biologie, ci despre cultură — despre asimilare, limbă, istorie, geografie. Cine beneficiază de o astfel de deturnare a argumentului? Practica de a construi un „om de paie” — de a răspunde la ceva ce interlocutorul nu a spus — este veche de când lumea în polemicile publice, dar devine interesantă tocmai quando vine din partea cuiva care se prezintă drept apărător al nuanței.

„Organism viu” sau reper identificabil?

Iordache continuă: „Cultura nu este un set de date memorate la geografie sau un accent perfect la conjugarea verbelor. Cultura este un organism viu”. O afirmație frumoasă în abstract, dar care ridică o întrebare simplă: poți fi argentinian fără să știi cine a fost Maradona? Poți fi francez fără să fi auzit de Charles de Gaulle? Cronologia editorialului ridică ea însăși o întrebare — apare exact în ziua în care Franța își celebrează, oficial, reperele culturale concrete: figuri precum Alain Delon, Jean Gabin, Jean-Paul Belmondo sau Brigitte Bardot, nume care nu sunt întâmplătoare, ci construiesc exact acel „reper identificabil” pe care editorialul îl neagă.

Cine filtrează informația și de ce

Partea cea mai puțin discutată a editorialului lui Iordache nu ține de identitate, ci de cenzură. Autorul admite fără ocolișuri că opinii precum cea a lui Banciu ar trebui filtrate de presă, nu difuzate: „Acum 20 de ani, o asemenea reacție ar fi fost transformată automat în text, fără nicio ezitare etică. Faptul că azi avem această frână internă arată că s-a schimbat ceva. […] asemenea oameni și derapaje nu mai trebuie promovate doar pentru că sunt scandaloase și generează trafic. Ura aduce clickuri, dar ne costă prea mult pe toți”, scrie Iordache.

Ce nu se spune direct, dar reiese limpede: un editor își asumă rolul de gardian al informației care ajunge la public, decizând ce merită auzit și ce nu. Într-un context mai larg — cel al presei românești și europene, tot mai concentrată în mâinile câtorva actori și tot mai preocupată de „siguranța” discursului public — acest tip de auto-cenzură asumată deschis merită privit cu atenție. Nu pentru că opinia lui Banciu ar fi de necontestat, ci pentru că mecanismul prin care unii decid ce ajunge la ceilalți e mai vechi și mai răspândit decât pare la prima vedere.

Întrebarea cu care rămânem nu este, așadar, doar „cine este cu adevărat francez”, ci una mai incomodă: cine este cu adevărat liber să vorbească, și cine decide asta pentru noi?

Sursă: R3media (r3media.ro)