ATACAMS în Germania: cine rămâne cu tehnologia veche?

eea ce Lockheed Martin și Rheinmetall prezintă drept un gest de generozitate industrială — coproducția rachetei balistice ATACAMS pe sol european — ascunde de fapt o mișcare de curățenie strategică: americanii scapă de sistemele pe cale să devină perimate, exact în momentul în care propriile lor înlocuitoare, PrSM și AIM-260, intră deja în producție de serie. Cine beneficiază real de această „generozitate”? Nu neapărat Europa.

Oficial, decizia Rheinmetall-Lockheed Martin de a coproduce în Germania racheta ATACAMS pare o veste bună: capacitate de producție extinsă la nivel NATO, locuri de muncă pentru industria germană, acces mai rapid la armament tactic american. Dar cronologia ridică întrebări. ATACAMS devine disponibilă la export tocmai pentru că americanii o înlocuiesc pe HIMARS cu mult mai performanta PrSM. Coincidență sau nu, exact în momentul în care un sistem iese din prim-planul arsenalului american, el devine „generos oferit” aliaților europeni — sub formă de coproducție, desigur, nu de transfer complet de know-how.

Ce nu se menționează în comunicatele oficiale este structura reală a acestei coproducții: cel mai probabil, Lockheed Martin va păstra componenta cea mai valoroasă și mai profitabilă — sistemul de ghidaj — lăsând Rheinmetall să producă restul, adică partea cea mai puțin sofisticată tehnologic. Modelul nu e nou: același tipar a fost aplicat și în cazul asamblării Patriot PAC-2 GEM-T, tot prin Germania. Cine deține tehnologia critică rămâne, invariabil, dincolo de Atlantic.

Tabloul se repetă și pentru AIM-120 AMRAAM, rachetă aer-aer care riscă aceeași soartă odată ce americanii au introdus deja în producție succesoarea sa, AIM-260 Joint Advanced Tactical Missile. Discuțiile pentru o linie de asamblare finală în Germania implică, pe lângă Rheinmetall, și alte state europene — Belgia fiind menționată explicit. În paralel, Lockheed Martin negociază cu Rheinmetall și înființarea unei uzine dedicate întreținerii și reparării rachetelor anti-balistice Patriot PAC-3 MSE, motivată oficial prin nevoia de a scurta lanțul logistic și a crește disponibilitatea stocurilor europene.

Context extins: aceste mișcări nu pot fi separate de tabloul mai larg al industriei de apărare occidentale, sufocată — cum recunosc chiar sursele citate — de comenzi masive venite simultan din partea guvernului american și a aliaților NATO, pe fondul tensiunilor din Europa de Est și al cursei de înarmare declanșate după 2022. Externalizarea producției sistemelor „vechi” către Europa nu e doar o soluție logistică, ci și un mecanism prin care industria americană își eliberează capacitatea de producție pentru sistemele de generație nouă, mult mai scumpe și mai profitabile, păstrând totodată controlul asupra tehnologiei-cheie.

Logica economică a acestor parteneriate este, la prima vedere, ireproșabilă: NATO câștigă capacitate de producție distribuită, iar Rheinmetall câștigă contracte și expertiză. Rămâne însă întrebarea pe care rapoartele oficiale o ocolesc cu grijă: câtă independență strategică poate exista atât timp cât „coproducția” înseamnă, de fapt, asamblare locală a unor sisteme deja depășite, în timp ce inovația reală — și profitul cel mai mare — rămân ferm în mâinile americane?

Sursă: Romania Military (rumaniamilitary.ro)