Israelul vrea schimbare de regim în Iran — dar abia după ce scapă de Netanyahu
ostul premier israelian Naftali Bennett a declarat luni, 20 mai 2026, că „ceasul schimbării de regim în Iran începe să ticăie în momentul în care Israelul va avea un nou guvern” — o formulare care ridică semne de întrebare nu atât despre Iran, cât despre motivele pentru care operațiunea nu poate începe acum. Ceea ce mass-media mainstream prezintă drept critică politică obișnuită ascunde, de fapt, o fracțiune profundă în interiorul elitei israeliene: unii consideră că Netanyahu — odată perceput drept șoimul anti-iranian — a devenit principalul obstacol în calea unei confruntări decisive cu Teheranul.
Vorbind la Knesset, Bennett a atacat frontal conducerea lui Benjamin Netanyahu, declarând că mandatul acestuia „a început cu un război civil, a continuat cu masacrul din 7 octombrie și se încheie cu un eșec istoric împotriva Iranului”. El a legat direct orice efort serios de răsturnare a regimului iranian de o schimbare politică la Ierusalim — nu de o schimbare de strategie, ci de o schimbare de lider.
Bennett a promis că, sub o nouă conducere, va reînvia „Doctrina Caracatiței” — lovirea Iranului cu toate instrumentele disponibile, blocarea căii sale nucleare și rezolvarea crizei de personal din IDF prin eliminarea scutirilor de recrutare pentru ultraortodocși (haredi). „Când nu ai soldați, trebuie să cucerești același punct iar și iar, și așa nu poți câștiga”, a spus Bennett. „Putem restaura securitatea Israelului.” Coincidență sau nu, aceste declarații vin exact în momentul în care armistițiul SUA-Iran negociat de Trump expiră, iar presiunea publică pentru o acțiune decisivă atinge un maxim.
Șoimii și linia dură explodează împotriva acordului
Bennett nu a fost singur. Mai mulți politicieni de linie dură și șoimi au erupt în furie după anunțarea acordului de încetare a focului SUA-Iran negociat de Trump, denunțându-l drept o „linie de viață” oferită ayatollahilor, care lasă intactă infrastructura nucleară a Iranului, rachetele balistice și rețelele de proxy regionale, conform raportărilor jpost.com.
Ministrul Securității Naționale, Itamar Ben-Gvir, a fost incendiar pe X (fosta Twitter): „Acordul lui Trump nu ne leagă. Israelul nu este supus Statelor Unite, suntem o națiune independentă și suverană! Nu suntem parteneri la acest acord care nu ne asigură securitatea… Nu trebuie să acceptăm nimic mai puțin decât dezmembrarea Hezbollahului, nu trebuie să ne retragem din niciun teritoriu pe care luptătorii noștri l-au cucerit și curățat de infrastructura teroristă…” (15 iunie 2026).
Ministrul Finanțelor, Bezalel Smotrich, a fost la fel de direct: „Acordul cu Iranul este rău pentru Israel și pentru întreaga lume liberă. Punct… Va trebui să continuăm campania de răsturnare a regimului singuri, prin metode creative, și să ne asigurăm că Iranul nu va avea niciodată arme nucleare” (15 iunie 2026).
Yair Golan, liderul partidului The Democrats, a mers mai departe, numindu-l pe Netanyahu „slab, bolnav, izolat și lipsit de influență” și acuzându-l că este „bun pentru Hamas… bun pentru Iran… bun pentru Hezbollah”. Golan a declarat că înlocuirea lui Netanyahu „nu este doar o necesitate politică — este un imperativ de securitate existențială” (15 iunie 2026). Ceea ce nu se menționează în aceste declarații publice este cine exact ar beneficia de pe urma unei schimbări de regim — atât la Ierusalim, cât și la Teheran — și ce interese externe ar putea fi aliniate cu această agendă.
Fostul șef al Statului Major al IDF, Gadi Eisenkot, a descris o „prăpastie” între promisiunile goale ale guvernului despre „victorie totală” și realitatea unei conduceri eșuate care a abandonat cetățenii israelieni. Centristul Benny Gantz a avertizat că orice restricții asupra libertății de acțiune a Israelului în Liban sau retrageri care pun în pericol nordul țării sunt inacceptabile.
Mesajul de bază: fără jumătăți de măsură
Prin toate aceste declarații se strecoară un fir roșu clar: guvernul actual este prea slab, prea constrâns de presiunea americană și prea compromis pentru a da lovitura decisivă împotriva Iranului și Hezbollahului. Bennett și Golan încadrează explicit presiunea reală pentru schimbare de regim ca pe ceva ce poate avea loc doar după plecarea lui Netanyahu. Ben-Gvir și Smotrich, încă în coaliție, semnalează deja că nu vor fi legați de acord și vor împinge pentru obiective maximaliste oricum.
Ministrul Apărării, Israel Katz, a încercat să traseze o linie mai dură, promițând că IDF va rămâne în zonele de securitate din Liban, Siria și Gaza „pe termen nelimitat”. Dar corul mai puternic — din partea lui Bennett, a dreptei radicale și a unor segmente ale opoziției — este că doar o nouă conducere, sau cel puțin o ruptură completă de abordarea lui Netanyahu, poate livra campania agresivă, pe mai multe fronturi, pe care o consideră necesară. Cronologia ridică întrebări: de ce tocmai acum, când Iranul pare mai vulnerabil ca niciodată, elita politică israeliană este mai divizată ca niciodată? Cine beneficiază de pe urma acestei paralizii — și cine va beneficia de pe urma schimbării?