15 iunie 1889: Ce nu vi se spune despre moartea lui Eminescu

e 15 iunie 1889, la doar 39 de ani, Mihai Eminescu — cel mai mare poet și jurnalist politic al României — murea în Casa de sănătate a doctorului Șuțu din București, într-o mizerie pe care sora sa, Harietta, o descria ca fiind “cea din urmă”. Ceea ce nu se regăsește în manualele școlare: cronologia ultimilor ani ai vieții sale ridică semne de întrebare pe care nici medicii, nici istoricii oficiali nu le-au lămurit complet. Cine beneficia de tăcerea Luceafărului?

Moartea oficială și dubiile medicale

Titu Maiorescu nota în jurnalul său pe 15 iunie 1889: “Astăzi a murit Eminescu, în institutul de alienați, de o embolie. Luceafărul poeziei românești, poetul nepereche…”. Dr. N. Tomescu, unul dintre medicii care s-au ocupat de poet, scria: “Oricum ar fi, sfârșitul total nu părea iminent, căci el se nutrea bine, dormea și puterile se susțineau cu destulă vigoare. Un accident (Eminescu a fost lovit în cap cu o piatră de către un pacient nebun), însă de mică importanță, a agravat starea patologică a cordului și a accelerat moartea”.

Tot Tomescu consemna după autopsie: “Eminescu n-a fost sifilitic… Adevărata cauză a maladiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce și intensă a facultăților sale intelectuale”. Coincidență sau nu, diagnosticul oficial — sifilis — justifica tratamentul șoc pe bază de mercur, substanță extrem de toxică chiar și în doze mici. Dozele administrate lui Eminescu depășeau cu mult limita permisă. Cine a autorizat acest protocol?

Jurnalistul incomod și “Societatea Carpații”

Născut Mihail Eminovici pe 15 ianuarie 1850 la Botoșani, cel de-al treilea copil din cei 11 ai căminarului Gheorghe și ai Ralucăi Eminovici, Eminescu și-a petrecut copilăria la Botoșani și Ipotești. A debutat literar în 1866 în revista “Familia” din Pesta, unde Iosif Vulcan i-a schimbat numele din Eminovici în Eminescu. A activat în societățile studențești, s-a împrietenit cu Ioan Slavici la Viena, a publicat în “Convorbiri Literare” și l-a introdus pe Ion Creangă la Junimea. S-a îndrăgostit de Veronica Micle, poetă cunoscută tocmai pentru iubirea care i-a legat destinele.

În 1877 s-a mutat la București, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-șef la ziarul “Timpul”. Din articolele sale transpare nu doar putere de analiză și spirit critic intransigent, ci și un naționalism fără compromisuri. Eminescu a atacat vehement înstrăinarea Basarabiei, politica de aservire față de Imperiul Austro-Ungar (inclusiv renunțarea la Ardeal) și invazia evreiască în Moldova, care sărăcise dramatic populația rurală în doar câțiva ani.

În 1882 îi mărturisea Veronicăi Micle: “TIMPUL acesta m-a stricat în realitate cu toată lumea. Sunt un om urât și temut, fără nici un folos… unul din oamenii cei mai urâți din Romania… Naturi ca ale noastre sunt menite sau să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor”. Celebrele cuvinte “și mai potoliți-l pe Eminescu” au fost rostite de Petre Carp, politician influent la conducerea Partidului Conservator. Ceea ce nu se menționează în rapoartele oficiale: Eminescu devenise o problemă internațională.

În 1882, Eminescu participă la înființarea “Societății Carpații”, o organizație secretă care atrage atenția marilor puteri europene prin natura conspirativă a întrunirilor. Scopul principal: susținerea Ardealului pentru dezlipirea de Imperiul Austro-Ungar și alipirea la țară. Ambasadorul austriac la București, baronul Mayer, transmitea superiorilor săi: “S-a stabilit că lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată. S-a recomandat membrilor cea mai mare prudență. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenții transilvăneni de naționalitate română… să acționeze în timpul vacanței în locurile natale pentru a orienta opinia publică în direcția unei Dacii Mari”.

Iscoade sunt înserate în cadrul grupului. Un spion trimite rapoarte regulate asupra activităților poetului. Un an mai târziu, în 1883, Eminescu înnebunește brusc. Presa vremii comentează lapidar: “Dl. Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, a înnebunit. Dl Paleologu va lua direcțiunea sus-zisului ziar”.

Afacerea Warszawsky și internarea forțată

Eminescu fusese implicat în dezvăluirea afacerii Warszawsky, în care intendentul armatei ruse, baronul A.M. Warszawsky, primise mită pentru a cumpăra la prețuri mici alimente din România și a le vinde armatei țariste la prețuri mult mai mari. Privilegiul includea și achizițiile de care cu boi, folosite pentru transport — ceea ce a însemnat creșterea averii baronului și ruinarea țăranilor români care trăiau din transportul mărfurilor peste Dunăre. După ce substraturile au fost dezvăluite, Tribunalul Ilfov a decis: “nu este caz a se pune în mișcare acțiunea publică în contra cuiva”. Cronologia ridică întrebări: cine proteja rețeaua?

În 1883, Eminescu scrie marile poeme “Scrisorile” și “Luceafărul”. În iunie acelui an, surmenat, este internat la spitalul doctorului Șuțu, apoi la un institut de lângă Viena. În decembrie îi apare volumul “Poezii”, cu prefață și texte selectate de Titu Maiorescu. Protocolul de examinare și internare este încălcat întru-totul. Familia și Veronica Micle sunt ținuți departe și neinformați. Diagnosticele puse de anumiți medici par fanteziste — nu se bazează pe simptomele observate.

Fragmente din jurnalul lui Maiorescu din acea perioadă, mențiuni frecvente și în contexte ascunse ale numelor doctorilor, cât și faptul că imediat după prima internare forțată, atât Maiorescu, cât și alți apropiați lipsesc din țară timp de o lună jumătate — toate par să fie dovezi care îl implică pe Maiorescu în complotul împotriva jurnalistului politic incomod. Datorită poziției și influenței pe care o exercita, Eminescu nu putea dispărea brusc. Dar putea fi tăcut.

Verdictul modern: nicio boală psihiatrică

De la prima “îmbolnăvire” până la deces, viața lui Eminescu a însemnat un du-te-vino între casă și ospicii, după bunul plac al puternicilor zilei. După singurul moment în care a reușit să publice un alt articol denunțător într-o gazetă, sub protecția anonimatului, a fost depistat și ridicat, fără a mai fi eliberat.

La reanalizarea recentă a autopsiei de către doctoratul Vladimir Beliș, specialist în medicină legală, și doctorul Ovidiu Vuia, neuropsihiatru, s-a dovedit că bolile lui Eminescu nu erau decât simple fabulații — o modalitate de a acoperi necesitatea suprimării acestuia. După un studiu care s-a întins pe parcursul câtorva ani, dr. Ovidiu Vuia scrie: “Concluziile mele, că medic neuropsihiatru, cercetător științific, autor a peste 100 de lucrări în domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues și nu a avut demența paralitică”.

Pe 15 iunie 1889, marele naționalist și poet român murea — oficial de embolie, neoficial în circumstanțe care rămân neclarificate complet. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu. Ceea ce nu se discută în continuare: cine beneficia de tăcerea sa permanentă? Și de ce Maiorescu, care îi selectase cu grijă poeziile pentru volumul din 1883, a lipsit atât de convenabil din țară în momentele cheie ale internărilor forțate?

Întrebările rămân. Răspunsurile oficiale — vagi. Coincidență sau plan?