Transparența ONG-urilor: ce nu vor să aflăm despre finanțatori

n timp ce Senatul României adoptă legea care obligă ONG-urile la transparență totală în privința surselor de finanțare, reacțiile din „societatea civilă” au atins un nivel de agitație care ridică semne de întrebare: ce anume se ascunde în spatele acestei rezistențe atât de vocale? Cornel Nistorescu, scriind sâmbătă 23 mai în Cotidianul, pune degetul pe rană: „Oengiștii noștri patrioți cu gândire de import se tem de moarte să aflăm de la cine au primit fondurile”.

Jurnalistul comentează proiectul de lege privind transparentizarea fondurilor ONG-urilor, recent adoptat de Senatul României — un act normativ care, teoretic, ar trebui salutat de orice organizație care pretinde că luptă pentru transparență și responsabilitate. Totuși, ceea ce vedem este exact opusul: o mobilizare fără precedent împotriva unei legi care cere doar un lucru simplu — să știm cine plătește muzica.

Nistorescu acuză faptul că ONG-urile au fost folosite ca „instrumente de influență politico-economică și au făcut ravagii”. „Au deturnat curente, proiecte, partide, au compromis oameni și instituții și au introdus criterii aberante”, notează jurnalistul. Context pe care mass-media mainstream preferă să-l ignore: în ultimii 15 ani, ONG-urile din România au absorbit miliarde de euro din fonduri europene și finanțări externe, devenind actori politici de facto — fără însă responsabilitatea democratică a unui partid sau transparența unei instituții publice.

Legea care a făcut „Declic”?

Nistorescu remarcă că una dintre cele mai zgomotoase voci împotriva transparentizării ONG-urilor o are „comunitatea Declic” — platforma de petiții online care s-a poziționat în ultimii ani ca un fel de conștiință civică a României urbane. Coincidență sau nu, tocmai această organizație, care cere permanent transparență de la instituțiile statului, se opune cu vehemență unei legi care i-ar cere ei însăși același standard.

Explicația pentru această agitație, susține Nistorescu, este simplă: „La baluri, cine plătește comandă muzica. Iar oengiștii noștri patrioți cu gândire de import se tem de moarte să aflăm de la cine au primit fondurile. Ne-am da seama de cine plătește cam ce își dorește. Chiar și ce urmărește. Abia atunci, vom putea vedea cine este dincolo de pupitrul Declic, de Corupția ucide, de Funky Citizens etc.”

Întrebarea pe care nimeni din mass-media nu o pune: de ce organizații care pretind că luptă pentru interesul public refuză să dezvăluie cine le finanțează? Ce anume se ascunde în spatele acestor fluxuri financiare care traversează granițe și ajung în conturi bancare din București, fără ca publicul — în numele căruia aceste ONG-uri pretind că acționează — să aibă dreptul să știe cine trage sforile?

Cronologia ridică și ea semne de întrebare: legea vine într-un moment în care influența ONG-urilor asupra agendei politice din România a atins un maxim istoric, iar discursul public este tot mai mult modelat de campanii orchestrate de aceste organizații. Cine beneficiază de fapt de opacitatea actuală? Și mai important: ce interese externe ar putea fi servite prin intermediul unor organizații care se prezintă drept „vocea poporului”, dar care refuză să spună cine le plătește salariile?

Răspunsurile la aceste întrebări ar putea fi mai incomode decât ne imaginăm. Și tocmai de aceea, transparența devine subiect tabu.