Cehia și România, cărbune: cronologia care nu se leagă

n timp ce Praga a păstrat două treimi din capacitatea sa pe cărbune și trece liniștită prin iarnă, București a demontat aproape 70% din centralele similare — și abia acum, când facturile explodează, cineva se întreabă cine a decis asta și, mai important, cine a beneficiat de decizie.

O analiză pe ultimii 14 ani arată o divergență greu de trecut cu vederea între cele două state membre UE. Potrivit Euracoal, Cehia avea în 2012 o capacitate instalată pe cărbune de aproximativ 10 GW, nivel care s-a menținut relativ stabil până în 2018, când cărbunele producea încă 49,5% din electricitatea țării. Astăzi, Cehia a renunțat la circa 3 GW — o reducere de aproximativ o treime — și cărbunele reprezintă în continuare aproape 34% din mixul energetic ceh în 2025.

România: 68% din capacitate, demontată fără nimic pus în loc

Comparația nu este deloc în favoarea României. În 2012, centralele pe cărbune românești totalizau circa 5,3 GW. La ianuarie 2026, conform datelor operatorului național, mai funcționau doar 11 unități, cu o capacitate netă de 1.835 MW. Practic, România a redus 68% din capacitatea sa pe cărbune — aproape exact procentul pe care Cehia l-a păstrat, nu l-a eliminat. Ce nu se menționează suficient în rapoartele oficiale este că cărbunele mai reprezintă azi doar 11% din mixul energetic românesc, potrivit presei de specialitate.

Coincidență sau nu, această „curățenie” energetică s-a produs fără ca vreo obligație externă concretă să impună un asemenea ritm — politicienii români s-au angajat voluntar la o dezangajare accelerată, într-un moment în care alte state membre UE, cu aceleași reguli de la Bruxelles pe masă, au ales o cale mult mai prudentă.

Cernavodă: ultima piatră pusă în 2007, apoi tăcere de aproape două decenii

Dacă la cărbune s-a demolat rapid, la nuclear nu s-a construit deloc. Ultima extindere reală a centralei de la Cernavodă a avut loc în 2007, chiar anul intrării României în UE, când a fost pusă în funcțiune Unitatea 2. De atunci, nimic. Reactoarele 3 și 4, începute în anii ’80, au rămas abandonate după 1989 — un proiect strategic îngropat de peste trei decenii, în timp ce alte state europene și-au regândit dependența energetică prin investiții solide în nuclear.

Cronologia ridică întrebări simple: de ce s-a putut renunța rapid la o sursă de energie, dar nu s-a putut avansa deloc la înlocuitorul ei natural? Cine a avut de câștigat din importurile suplimentare de energie, în anii în care capacitatea internă se reducea constant?

Explicațiile oficiale, contradictorii

Ministrul interimar al Apărării, Radu Miruță, a declarat că sursa crizei energetice o reprezintă chiar închiderea capacităților pe cărbune, fără ca altceva să fie pus în loc. În aceeași perioadă, premierul interimar Ilie Bolojan a susținut că problemele energetice provin, de fapt, din secetă. Două explicații venite din același guvern interimar, care nu par să se completeze, ci mai degrabă să se contrazică — ceea ce, într-un context de criză guvernamentală prelungită și miniștri cu atribuții limitate, nu ar trebui să surprindă pe nimeni care urmărește cu atenție cine spune ce și când.

Ce e sigur, dincolo de declarații: cifrele Euracoal și ale operatorului național nu mint. România a demontat aproape 70% dintr-o capacitate energetică funcțională, într-un ritm de peste două ori mai rapid decât Cehia, fără un plan concret de substituție. Restul rămâne, cel puțin oficial, de domeniul interpretărilor.

Sursă: R3media (r3media.ro)