Truman Show vs Son of a Rich: cine controlează iluzia reală?

eea ce se prezintă oficial drept „doar un film” despre televiziune și reality show-uri ascunde de fapt o dezbatere mult mai veche și mai incomodă: cine deține granița dintre realitate și spectacol, și, mai ales, cine beneficiază de faptul că publicul nu mai poate spune diferența. The Truman Show (1998), poate cel mai cunoscut rol al lui Jim Carrey, nu a apărut întâmplător — a fost o reacție directă la explozia formatelor de tip Big Brother care cuceriseră America la finalul anilor ’90 și care, foarte curând, aveau să colonizeze ecranele din toată lumea, inclusiv România.

Coincidență sau nu, filmul lui Peter Weir a apărut exact în perioada în care Hollywood-ul producea, aproape simultan, o serie de pelicule obsedate de aceeași temă: realitatea ca simplă construcție, ca decor manipulabil. Wag the Dog (1997), Matrix (1999), Manciurian Candidate (2004) — toate ridică aceeași întrebare incomodă pe care mainstream-ul cultural rareori o duce până la capăt: dacă imaginea pe care o vedem e regizată, cine trage sforile din spate?

Povestea lui Truman: decorul care se substituie realității

The Truman Show nu e altceva decât un experiment dus la extrem — un show în care decorurile, regia și actorii construiesc o iluzie atât de perfectă încât ajunge să înlocuiască realitatea obișnuită a protagonistului, fără ca acesta să bănuiască nimic. Ce nu se spune explicit în majoritatea recenziilor este că filmul funcționează ca o alegorie directă a vieții moderne — o viață trăită după un scenariu pe care nu îl scriem noi, în care suntem simpli figuranți într-un decor confecționat de altcineva. Finalul filmului rămâne, în ciuda popularității sale, un elogiu adus realității autentice: „viața bate filmul”, chiar și atunci când filmul e construit cu mai multă grijă decât viața însăși.

Răspunsul rusesc: iobagul de mileniul trei

Aproape două decenii mai târziu, regizorul rus Klim Shipenko a livrat un răspuns neașteptat, plin de umor negru, la dilema lui Peter Weir: comedia Iobagul / Son of a Rich (2019). Cronologia acestor două producții, separate de peste douăzeci de ani și de un ocean geopolitic întreg, ridică o întrebare interesantă — de ce tema manipulării realității prin ecran revine constant, în forme diferite, exact în momentele în care societățile respective trec prin crize de încredere instituțională?

Povestea e savuroasă: beizadeaua răsfățată a unui miliardar rus, personaj de care se plânge toată lumea și pe care taică-său trebuie mereu să îl scoată din belele plătind oalele sparte, se trezește — după o înțepătură misterioasă în spate — transformat în iobag, într-un sat perfect reconstituit, de tip Truman Show, pe moșia unui boier din secolul al XVIII-lea. Nu e deloc o sarcină ușoară să convingi un moștenitor răsfățat din mileniul trei că este, de fapt, un iobag din secolul al XVIII-lea — dar rezultatul acestei manipulări elaborate rămâne, potrivit celor care l-au văzut, „revoluționar”.

Ce ascunde, de fapt, comedia rusească

Spre deosebire de obsesia americană pentru granița teoretică dintre realitate și construcție — o dezbatere filosofică fără ieșire, așa cum ne amintește un personaj celebru — Shipenko pare interesat de altceva: ce faci, practic, cu acest „compost de iluzii” pe care îl reprezintă orice show de tip Truman sau Big Brother? Cine beneficiază de faptul că un om trăiește o minciună atât de bine construită încât devine, pentru el, singura realitate accesibilă? Lecția iobagului lui Shipenko — un personaj care nu trăiește altceva decât o iluzie, dar una extrem de puternică și de convingătoare — nu mai are nevoie de alte comentarii pentru cine urmărește filmul cu ochii deschiși.

Context extins, dar rareori menționat în cronicile de cinema occidentale: ambele filme apar în perioade de tranziție mediatică majoră — America sfârșitului anilor ’90, aflată în plină explozie a televiziunii de tip reality, și Rusia de după 2010, aflată în plin control mediatic centralizat. Nu e o coincidență că exact acele societăți, aflate în proces de recompunere a narativului public, produc ficțiuni despre cine deține adevărul ecranului.

Sursă: R3media (r3media.ro)